ning cu primele iubiri

s-a fost stins o lumânare

și-atunci paznicii de noapte

au pocnit din biciuri grele

până hăt, în prea departe,

risipind întunecare

peste ultimele șoapte

ale cântecelor mele

părăsite într-o carte

*

și-am tot dus doar eu arsura

și cenușile rămase

până jos, la temelia

universului în spuză,

clocotea în beznă ura

și incendiase case

și-auzeam cum veșnicia

mi-a depus cenuși pe buză,

*

hei, poemelor nescrise,

eu vă presur pe cărare,

dar din urmă vin zăvozii

sângeroși să vă sfâșie,

iar tu, suflete, proscrise,

aștepți iarna călătoare

să înfășure nerozii

de sub bici cu veșnicie

*

și nu-ți pasă că în beznă

stăpânesc niște litanii

și că lanțurile fură

și-nrobesc neprihăniri,

afundat până la gleznă

în omăt simți doar că anii

ce se schimbă în natură

ning cu primele iubiri