cântec în ziua naşterii lui Ioan Slavici

cum Slavici zace încă în exil

sub un copac uitat de prin Moldova

şi cerul de deasupra-i mai ostil

şi-ncărunţeşte-n largul cărţii slova,

iar noi, tot mai goliţi şi mai uitaţi

cu lumânarea drept singurătate,

îngenunchem pe trepte în Carpaţi

cu zilele mereu crucificate:

că Eminescu plânge nu ne pasă,

iar lacrima-i prelinsă în mormânt

e un destin al neamului şi-apasă

în viitor amarnic plânsu-i sfânt,

căci Slavici nu-i mai poate fi aproape

(noi l-am făcut ţărână de pripas)

şi-aud în zvârcolirea de sub pleoape:

cine mai suntem? cui am mai rămas?

Detaliu de la mormântul lui Slavici – foto: greatnews ro

Mormântul lui Ioan Slavici, din Panciu foto: www.monitorulvn.ro

iar pragul casei în tăceri îl tace

Bustul lui Mihai Eminescu, expus de regretatul Dimitrie Loghin, în 1933, la Cernăuţi, cu ocazia concursului pentru realizarea unui bust al Poetului

în pragul casei şi-a făcut popas

de parcă încă-n căutări de sine

ar pipăi doar urme de pripas

prin lumile de-a pururea meschine

şi i-aş întinde un pahar cu vin

să-şi potolească setea necuprinsă

şi pâinea care lui i-a fost destin

de pasăre abia în zbor aprinsă,

dar am apus tocmai aici, acasă,

şi nu mai am nimic ce să-i ofer

căci s-au topit cuvintele şi lasă

pe mese promoroaca unui ger

la fel de cosmic ca plecarea lui

întotdeauna numai în dincoace

şi-aud cum ne ascultă din statui,

iar pragul casei în tăceri îl tace

cântec pentru Bucovina Rock Castle

ningea dumnezeieşte-n ziua-n care

satana se crezuse Dumnezeu

cerându-mi să mă las de închinare

prin cântecele-n care cred şi eu

şi-ameninţa cu mari urgii Suceava

cu ape tulburi şi noian de foc

şi-şi revărsa peste ninsori otrava

stigmatizând un festival de rock,

dar eu, creştin precum îmi este neamul

şi fascinat de calmele ninsori,

eram un cântec ce-l tot duce ramul

înspre lumina ce vesteşte zori

şi-ţi apăr, Doamne, lacrima cerească

din cântecele noastre veşnic vii

şi îţi promit că-o să le fac să crească

să ai de ce alături să ne fii!

dacă-l vrei, întinde-o mână…

şi-au venit atunci şi caii

tropotind peste ninsoare

ca să-mi fie fulgii iernii

cântec fără de sfârşit,

iar fântânile de-acasă

au ursit trei ursitoare

şi mă-nfăşura omătul

ascultând ce mi-au ursit:

lângă tâmpla mea copacii

tot vuiau cu gânduri duse

fremătând din muguri tainici

care năzuiau spre zări

şi m-am închinat prin cântec

spaţiilor suprapuse

numai nafura luminii

presurând-o-n lumânări:

Doamne, zis-am eu luminii

viscolită-n veşnicie,

dă-mi cuvintele în pază

când le-oi scoate din fântână!,

şi am auzit un zâmbet

dăruindu-mi-se mie,

iată, încă-l port cu mine,

dacă-l vrei, întinde-o mână…

și-s locuit de-această poezie

cu taina lor de început de lume

ninsorile mi se aștern în file

și toate celelalte-s inutile

închipuiri de forme și de hume

pierdute în imensul lor balans

al prea îndepărtării de ispite,

și caii trec în tropot de copite

prin fulgii iernii fascinați de dans:

mi-i cald și bine pururea sub fulgi

de parcă-ar ninge-n suflet cu tăcere,

de parcă depărtările stinghere

și-ar fi furat din ceruri câte-un giulgi

ca să se-ascundă într-o veșnicie

pe care o clipită o atinge

atunci când timpul pare că o ninge

și-s locuit de-această poezie