în veşnicia ce-o mai am de mers…

a nins la fel şi-acum o veşnicie

şi au urcat zăpezi până la cer

să-mi crească-n aripi coala de hârtie

în care să învăţ, cândva, să sper,

pusese tata caii-n cingătoare

şi au pornit să-noate prin nămeţi,

iar coamele încinse de ninsoare

îmi tot şopteau: cu timpul să te-nveţi!,

dar nu-mi păsa, căci poposiră zâne

să-mi cânte din ursirile polare,

iar luna sfântă un coltuc de pâine

îmi trimitea prin stele căzătoare:

hrăneşte-te de-a pururi cu lumină,

îmi zise ea, iar mâna-i tremurândă

îmi mângâia prin suflet o deplină

zvâcnire spre înalt şi o osândă,

dar caii tatei nu aveau răbdare,

m-au dus în goană şi la fel mă duc,

deşi omătu-i mare şi-n ninsoare

să-mi scriu poemul nici nu mai apuc

şi-abia o văd pe mama cum mă tace,

înfăşurată larg în univers,

iar caii trec, se duc, se fac o pace

în veşnicia ce-o mai am de mers…