din ochiul care-a plâns în ancestral
Poetul Roman Istrati, în culisele Bucovina Rock Castle
*
hai, dă perdeaua ploii laoparte
să se deschidă căile spre munţi
şi să păşim cu picurii pe moarte
doar îndesând înnourări pe frunţi
căci, precum vezi, şi ierbile speranţe
îşi pun în noi şi calme ne urmează
în timp ce-n lumânări protuberanţe
luminile din munţi le mai visează
*
iar ploaia cântă, ne socoate zei
pe care doar de trupuri o să-i spele,
iar aura, în măreţia ei,
va da contur instinctelor rebele
cu care noi am tot durat poeme
şi le-am depus ceremonii în munte,
hai să plecăm, cât încă este vreme,
cât ploile nu vor să ne înfrunte
*
ci să ne spele frunţile şi paşii
de colbul vremuirilor pribege:
auzi, în munţi, cum cântă uriaşii
„o, leru-i ler”, „o, legea este lege”,
uimiţi cumva că noi mai ţinem minte
şi că răzbim spre-acelaşi ritual:
afară plouă, picură cuvinte
din ochiul care-a plâns în ancestral
