Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 20

şi nu încărunţita mea vioară!

Fantezie de Nicolae Gabriel Sandu

 

rupt şi de lume, şi de Dumnezeu,

şi de natura care-l înconjoară

bătrânul lăutar am fost chiar eu

sau doar încărunţita mea vioară?

pe prispa ei am stat atât de des

în toiul iernii care mă născuse

când căutam vremelnic înţeles

în verbele ce nu se lasă spuse

 

şi auzeam cum stelele de sus

vibrau pe şirul degetelor mele,

apoi bătrânul lăutar s-a dus,

viorile s-au prăbuşit în ele

şi-ntr-un adânc de lăutar pribeag

ce-a existat cât i-a fost dat să cânte

şi să trăiască doar din drag de drag

ca veşnicia iernii s-o-nspăimânte,

 

dar dintr-odată simt, se face frig

şi aş fugi, s-ajung până la capăt

măcar atunci să îndrăznesc să strig

că-s rob luminii şi încep să scapăt

rupt şi de lume, şi de Dumnezeu,

şi de natura care mă-nconjoară,

bătrânul lăutar am fost doar eu

şi nu încărunţita mea vioară!

 


de trupul zilei pururi trecător

 

întreb străbunii pribegind prin cer

şi-i rog să îmi arare calea lor,

dar cerul trage straşnicul zăvor

şi-n întuneric nu mai pot să sper

că voi afla răspunsuri aşteptate

de-atât amar de ani şi frământare

şi-n cer străbunii-s semn de întrebare

cu veşnicii pe veci satanizate

 

numai aici, în preajma rănii mele

ce-mi zvârcoleşte sângele din coastă,

iar bezna-i tot mai lacomă şi vastă

şi-mi bate-n palme drept piroane stele,

dar mă revolt şi-ntreb despre străbuni,

fără să-mi pese că m-a stins balansul,

căci fascinat îi recunosc în dansul

încins în ceruri lângă stinşi tăciuni

 

şi cântecul desprins din paşii lor

doar stelele mai pot să îl asculte,

să-l răspândească-n lumile oculte

prin sufletele care încă dor

de-atâta dor de rădăcini primare

şi de-nchinări străvechi prin demnitate

dintotdeauna săvârşite poate

de trupul zilei pururi trecător

 


cuvintele ce-l fac să spere

 

pe pragul toamnei, vaduri, vaduri

şi răstigniri fără folos

de parcă nici Iisus Hristos

n-ar mai păşi acele praguri

ce duc spre uşile închise

şi case cu obloane grele,

şi-n cer mai lăcrimează stele

lumini ursite pentru vise

 

şi pentru pagini exilate

prin rafturi de biblioteci

în care fruntea ţi-o apleci

cu gânduri tot mai disparate

şi e o rupere-n tăcere

încât nimic nu se mai naşte

şi nici poemul nu-şi cunoaşte

cuvintele ce-l fac să spere

 


s-a auzit cum începea să cânte

 

destinul e o frunză în cădere

şi-un zvâcnet surd al aripii de vânt,

m-am prăbuşit aseară în cuvânt

în pagină să-mi aflu înviere,

dar rătăcisem creanga solitară

din care fără voie m-am desprins

şi deodată m-am simţit învins

de atmosfera rece de afară

 

şi n-am mai scris poemele pe cer

cu sângele prelins în stropi agale,

eram o frunză rătăcind pe cale

în aşteptarea cosmicului ger

şi îmi lipseau doar sfintele cuvinte

din care am făcut mereu risipă:

deasupra mea un foşnet de aripă

s-a auzit cum începea să cânte

 


de toate relele lumeşti

 

curând, când vor sosi ninsori

şi vinul sacru s-o ascunde

în cupe şi sub căpriori

ca să presoare calm secunde,

o să mă-nfăşur în omăt

ca într-o mantie de gală

lăsând doar păsări îndărăt

printr-o imensă oboseală

 

din aripi să vâslească lin

precum corăbiile pierdute,

în suflet încă mi-i senin

şi toate verbele mi-s mute

încât abia m-aştern în file

şi simt cum boturi reci de iezi

respiră ultimele zile

prin regăsirea în zăpezi,

 

zăpezi sub care tu, Iisuse,

de-o veşnicie paşi pierduţi

zăreşti şi de aceea nu se

mai află piatra, să-ţi ascuţi

de muchie lumina sfântă

prin care să te izbăveşti

la fel ca omul care cântă

de toate relele lumeşti

 


Pagina 20 din 149« Prima...10...1819202122...304050...Ultima »