păşind prin noapte tic, tic, tac…

Fotografie de Radu Bercea

aveam nevoie de ninsori

să mi le pun ca pe-o cămaşă

atunci când mirele, în zori,

cuprins de noaptea uriaşă,

îndeamnă doar la alb şi pace

din cerul fără de prihană

în care sufletul meu tace

ca ferecat într-o icoană

şi vin ninsori patriarhale

şi viscoleşte în tăcere

şi-asudă brazdele natale

ca de o cosmică plăcere

şi-n casă e demult lumină

mocnind în tihnă solitară

şi doar icoanele se-nchină

visând o altă primăvară,

ceasornicul în aşteptare

înfige degetele-n cer,

iar clipa care mi-s mă doare

precum o lamă de jungher,

dar nu mă plâng şi nu suspin,

ci-aproape sacru mă împac

cu toate clipele ce vin

păşind prin noapte tic, tic, tac…

atunci când va muri actorul

în universul împietrit

de nepăsarea lui obscenă

aşa precum i-a fost ursit

actorul va muri pe scenă

şi-atunci au să-nţeleagă psalţii

ce-i ţin isoanele senine

că el nu i-a jucat pe alţii,

ci s-a trăit adânc pe sine

arzând în semenii lui sferici

ce l-au tot strâns ca o cătuşă

ca lumânarea din biserici

care nu lasă vreo cenuşă

şi numai tropotul din gleznă

al cailor ce trag zăvorul

va rătăci ecou prin beznă

atunci când va muri actorul

de veşnicie să mă bucur?

Fără titlu, de Radu Bercea

iubesc ninsoarea ne-ntinată

de paşi adânci de trecători

şi mă trezesc mereu în zori

sperând s-o aflu încă-o dată,

dar ea, ninsoarea, mă evită

şi nici prin margine de sat

troienele nu se abat

cu respirare ostenită

şi-atunci eu cum s-o mai respir

măcar a doua oară-n viaţă

când nu m-aşteaptă-n dimineaţă

în ea destinul să-l înşir,

cum pot de clipe să mă scutur

măcar în liniştea din zori

şi-n templul albelor ninsori

de veşnicie să mă bucur?

în viscol cosmic se desface

aş vrea ninsorilor ce vin

legănător din veşnicie

doar o imensă bucurie

în miezul zilei să le-nchin

şi-apoi să le străbat agale

de parcă-aş trece fără paşi

pe un tărâm de uriaşi

al nostalgiilor natale,

dar târgul somnoros tresare

trezit de clopote dogite

şi-n ceruri au înfipt cuţite

clopotniţele solitare

spre care şiruri de drumeţi

doar din instinct se mai îndreaptă

şi viscolul nu-i mai deşteaptă

în albe pagini pe poeţi,

pe toţi îi mână sacerdoţii

plesnind deasupra cu lozinci

şi doar strămoşii cu opinci

în taină adunaţi cu toţii

dansează aspru şi tenace

împrăştiind pe cer cărbunii

şi veşnicia doar cu funii

în viscol cosmic se desface

a doua zi după Hristos

Lacroix: Naşterea Domnului

a doua zi după Hristos

va trece ca şi alte zile

prin veacul tot mai furios

purtând stigmatele ostile

şi-n noi va fi ca o furie

parcursul bietului destin

căci nu sorbim din bucurie

precum din cupele cu vin

şi Naşterea nu ne cuprinde

în largul ei mântuitor,

pe-afară-au răsunat colinde

precum un scrâşnet de zăvor

şi-n lume s-au tot tras obloane

şi ne-am ascuns în obloniri,

luminile de la icoane

au plâns cu lacrime subţiri,

dar chiar şi plânsu-i prea departe

ca să-l trăim a doua oară,

zăvoru-i lacom şi desparte,

iar încăperea ne-mpresoară

cu candeli fără de prihană

vestind luminilor prinos

şi-aud cum lunecă-n icoană

a doua zi după Hristos