şi timp ursit drept poezie

Bustul pierdut al lui Eminescu, creaţie, din 1933, a artistului plastic sucevean Dimitrie Loghin

să stai cu timpul la taifas,

să-ţi presuri degetele-n stele

şi să asculţi ce-i fără glas,

să spargi obloanele rebele

şi să veghezi la o fereastră

rămasă pururi deschisă

înseamnă poezia noastră

şi poate pasărea ucisă

ce se încheagă din cenuşi

ca să întrupe iarăşi zborul

când ard zăvoarele pe uşi

întemniţând doar viitorul:

prin case încă-i cald şi bine

tăcerea încercând să fie

ecoul aripii senine

şi timp ursit drept poezie

prin noua naştere, de ieri

acesta este universul

în care ieri eu m-am mutat:

pe masă-ncărunţeşte versul

pe care, când l-am întrupat,

îl mai trăiam cu-nfrigurare

drept trup de jale şi pripas

lăsându-l stelei călătoare

să-i fie-n veşnicie glas

şi-aud cum încolţesc seminţe

în pâinile din viitor

jertfite proaspetei fiinţe

ce-a smuls obloane din zăvor

şi fără nici un sens grăbeşte

pe calea inutilei vieţi:

pe masă versul ofileşte

alt univers, ca să înveţi

că altceva vei fi, Ioane,

în lumea asta de buimaci,

în care-ţi vei afla icoane

în mugurii de prin copaci

ca să te-nchini doar învierii,

hrănindu-te cu primăveri,

desprins din negura tăcerii

prin noua naştere, de ieri

păşind prin noapte tic, tic, tac…

Fotografie de Radu Bercea

aveam nevoie de ninsori

să mi le pun ca pe-o cămaşă

atunci când mirele, în zori,

cuprins de noaptea uriaşă,

îndeamnă doar la alb şi pace

din cerul fără de prihană

în care sufletul meu tace

ca ferecat într-o icoană

şi vin ninsori patriarhale

şi viscoleşte în tăcere

şi-asudă brazdele natale

ca de o cosmică plăcere

şi-n casă e demult lumină

mocnind în tihnă solitară

şi doar icoanele se-nchină

visând o altă primăvară,

ceasornicul în aşteptare

înfige degetele-n cer,

iar clipa care mi-s mă doare

precum o lamă de jungher,

dar nu mă plâng şi nu suspin,

ci-aproape sacru mă împac

cu toate clipele ce vin

păşind prin noapte tic, tic, tac…

atunci când va muri actorul

în universul împietrit

de nepăsarea lui obscenă

aşa precum i-a fost ursit

actorul va muri pe scenă

şi-atunci au să-nţeleagă psalţii

ce-i ţin isoanele senine

că el nu i-a jucat pe alţii,

ci s-a trăit adânc pe sine

arzând în semenii lui sferici

ce l-au tot strâns ca o cătuşă

ca lumânarea din biserici

care nu lasă vreo cenuşă

şi numai tropotul din gleznă

al cailor ce trag zăvorul

va rătăci ecou prin beznă

atunci când va muri actorul

de veşnicie să mă bucur?

Fără titlu, de Radu Bercea

iubesc ninsoarea ne-ntinată

de paşi adânci de trecători

şi mă trezesc mereu în zori

sperând s-o aflu încă-o dată,

dar ea, ninsoarea, mă evită

şi nici prin margine de sat

troienele nu se abat

cu respirare ostenită

şi-atunci eu cum s-o mai respir

măcar a doua oară-n viaţă

când nu m-aşteaptă-n dimineaţă

în ea destinul să-l înşir,

cum pot de clipe să mă scutur

măcar în liniştea din zori

şi-n templul albelor ninsori

de veşnicie să mă bucur?