păşind prin noapte tic, tic, tac…

Fotografie de Radu Bercea

aveam nevoie de ninsori

să mi le pun ca pe-o cămaşă

atunci când mirele, în zori,

cuprins de noaptea uriaşă,

îndeamnă doar la alb şi pace

din cerul fără de prihană

în care sufletul meu tace

ca ferecat într-o icoană

şi vin ninsori patriarhale

şi viscoleşte în tăcere

şi-asudă brazdele natale

ca de o cosmică plăcere

şi-n casă e demult lumină

mocnind în tihnă solitară

şi doar icoanele se-nchină

visând o altă primăvară,

ceasornicul în aşteptare

înfige degetele-n cer,

iar clipa care mi-s mă doare

precum o lamă de jungher,

dar nu mă plâng şi nu suspin,

ci-aproape sacru mă împac

cu toate clipele ce vin

păşind prin noapte tic, tic, tac…