Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 30

sfântă-i bucuria lor!

 

va veni, şi de-o să vină

în cămaşa ei subţire

de alean şi de lumină

numai zbor şi unduire,

vor înnebuni cobzarii

uriaşi din galaxie

poate din motive varii,

poate doar de poezie

 

şi îngenunchind pe trepte

ici, în templul unui munte,

înspre mine au să-ndrepte

cântecele lor cărunte

fără ca să le mai pese

şi de ce încep să doară

căci se văd pe ceruri dese

zboruri înspre primăvară:

 

undeva se văd ţăranii

cum îndreaptă către cer

plugul, să brăzdeze anii

pe sub cosmicul mister

şi-atunci şiruri de ţărână

li se-nchină pentru spor:

primăvară, mă amână,

sfântă-i bucuria lor!

 


se tot preling din lancea purtată la oblânc?

 

nimic nu e în alţii, ci-ntotdeauna-n tine

vor slobozi copacii târzii singurătăţi

ca să înveţi tăcerea ce caută-n destine

vremelnice contururi schiţând eternităţi

vremelnice şi ele şi-n tine, şi-n ceilalţi

drumeţi fără de ţintă, călăuziţi de frică

şi-amurgul e pecetea acestor munţi înalţi

care-şi înalţă rana prin sângele ce pică

 

şi împle călimara cu verbe în balans,

în şovăire calmă de călător pribeag

care invită stele într-un târziu la dans

şi-adună-nsingurări în inimă şirag,

deci să nu-ţi pese dacă matricea ta te strânge

cât timp e cald şi bine şi pace în adânc:

chiar n-ai văzut în ceruri cum stropii cei de sânge

se tot preling din lancea purtată la oblânc?

 


dacă ai iubit femeia

 

călărind prin deal şi vale,

lancea mea din mâna stângă

toate morile din cale

a-nceput să mi le stângă,

pe când cea din mâna dreaptă

spre o coală de hârtie

fără veste se îndreaptă

şi cu sângele meu scrie

 

şi-atunci Sancho Panza râde

râs de om cu somnul lin

fiindcă morile-s mai hâde

şi n-am cui să le închin

ca să-mi duc la capăt treaba,

da-mi şopteşte Dulcineea:

Totuşi, n-ai trăit degeaba,

dacă ai iubit femeia

 


căci lumina ta mă doare

 

val de linişte amară

care îţi încape-n sânge

bătrâneţea te-mpresoară

cu tăcere şi te strânge,

pe când mâna nu ciopleşte

cântec nou pe cer cu stele

lumânarea iroseşte

numai umbră pe podele,

 

iar păşirea umbrei tale

spre sorocul dintr-o filă

încăperilor finale

se dezvăluie ostilă

prin păienjeniş subţire

de aducere aminte

care cată să înşire

ziditoarele cuvinte

 

ce rămân fără putere

lângă drumul ce te duce

într-o ultimă părere

a suirilor pe cruce,

dar nici cuie n-au să fie

pentru palme şi picioare:

iată, plâng, copilărie,

căci lumina ta mă doare

 


se pierde omenirea-n ură

 

nu e credinţă-adevărată

în bezna urii ce-nspăimântă,

fiindcă lumina se arată

numai prin cântecul ce cântă

şi pune-n suflete aripă

de înălţare spre-nălţimi

să desluşească într-o clipă

eternitatea din mulţimi

 

căci nu prin spaima de-ntuneric,

ci doar prin cosmică iubire

se-ntoarce scapărul în sferic

să-şi afle altă împlinire,

dar nu-i în firea omenească

să se-nţeleagă prin natură

şi, cum nu poate să iubească,

se pierde omenirea-n ură

 


Pagina 30 din 149« Prima...1020...2829303132...405060...Ultima »