unde-ţi sunt părinţii să-ţi dezmierde
somnul bătrâneţii ostenit
sau însingurarea ce te pierde
şi în suflet straşnic a rănit?
unde-i cineva să-l porţi sub pleoape
ca în primăvară să învii
şi să zvârli poverile pe ape
şi însingurarea în pustii?
unde îţi mai afli strop de milă
ca să-l bei şi, dobândind puteri,
să înfrunţi prin epoca ostilă
dreptul sfânt al sfintei primăveri?
unde ţi-s culcuşul şi căldura
leagănului naşterii de-apoi
mai vindecător decât natura,
frunză primenită de trifoi?
pe troiţele sfinte în Ardeal
precum un idol înjghebat în pripă
Iisus e bucium tânguind pe deal
şi parcă s-ar desprinde din aripă,
dar grijulii creştini îl bat în cuie
şi-i scormonesc prin răni evlavioşi
să-i risipească seva amăruie
în codrii cei adânci, misterioşi
şi nu-l scuteşte nimeni de rugină
şi nici de anuale răstigniri,
iar calea Lui, durată în lumină,
a dispărut discret din amintiri,
deşi mai vieţuiesc nişte cuvinte
ca nişte muguri ce nu dau în floare,
iar oamenii mai au aleanuri sfinte
în prea ciudata lor îndepărtare,
iar dacă-L văd cum, răstignit pe cer,
încearcă zborul înspre mai departe
deja mă rup din marele mister
ca să-mi găsesc odihna într-o carte,
căci mie-mi este milă de Iisus
şi-s însetat de mântuirea Lui
pe care o tot caut cât mai sus,
dar şi acolo e bătut un cui
pace vouă, lumea-i bună
până unde, până când
s-a desprins ceva din Lună
şi-mi aud fiul cântând,
prelungindu-se subţire
precum degetul pe strune
să mă fac o amintire
care-n munţii ei apune:
lumea-i bună, pace vouă
şi lumină cât încape,
eu, ascuns în lumea nouă
lângă cântul de sub pleoape,
ba sunt tatăl, ba sunt fiul,
ba sunt vremea devorând
viul ce nutreşte fiul,
să-mi aud fiul cântând:
pace vouă, pace vouă
începând cu Noaptea Sfântă,
sufletu-mi s-a frânt în două
şi o jumătate cântă,
iar cealaltă tot tresare,
tor ascultă, tot răsună
şi aici, şi-n depărtare:
pace ţie, lume bună!
vesteşte clopotul în cele patru zări
speranţele din noaptea Învierii
şi degete închină lumânări
ce înfloresc în largul primăverii,
iar sufletele toate-s împreună
într-o lumină blândă ce străluce
de parcă cineva cu-un colţ de Lună
ne-nvie prin luarea de pe cruce,
deja sunt sigur: aripi au să-mi crească
în loc de tălpi şi de păşiri prin clipe
căci din văzduh o linişte cerească
foşneşte cu un freamăt din aripe
şi de mi-i somn, pun tâmpla peste file
şi-ascult cuvinte din adânc prelinse
cum făuresc de-a lungul vremii zile
pecetluind vremelnicii învinse,
dar se vorbeşte la altar de sânge
şi mi se-ntinde sânge ca să-l sorb
pe când Iisus cu sângele lui plânge
că mă supun bezmetic unui orb
şi-abia atunci când i se face milă
de sufletu-mi croit precum o stea
Iisus iluminarea inutilă
mi-o-ntinde şi îmi zice: Ia şi bea!
biserica din sat e un ţăran,
iar cerul înstelat, catapeteasmă,
şi-n aer rătăceşte o mireasmă
de lung popas pe brazdele din lan
şi-atunci ţăranii zămislesc prin focuri
noi desluşiri pe dealurile sfinte
şi-apoi zăresc în zare doar cuvinte
ce se adună-n minunate jocuri
de parcă-nvie doar în ei Iisus
ca să înfloare chipuri cu surâsuri
şi să înalţi înspre ceruri visuri,
căci visul e credinţă mai presus,
de-aceea sate-mpreunează mâini
în noaptea sfântă-a trecerilor mele
când universul caută acele
iluminări în pământeşti lumini
şi-n crengi, şi-n ierburi desenat frumos
de-o mână nevăzută, dar ştiută
tresare viu în viaţa-mi petrecută
conturul luminos al lui Hristos
şi respirându-i aura subţire
care pulsează tainic în natură
simt o pecete înflorind pe gură
şi reclădindu-mi sufletul drept mire