vecernii (II)

biserica din sat e un ţăran,

iar cerul înstelat, catapeteasmă,

şi-n aer rătăceşte o mireasmă

de lung popas pe brazdele din lan

şi-atunci ţăranii zămislesc prin focuri

noi desluşiri pe dealurile sfinte

şi-apoi zăresc în zare doar cuvinte

ce se adună-n minunate jocuri

de parcă-nvie doar în ei Iisus

ca să înfloare chipuri cu surâsuri

şi să înalţi înspre ceruri visuri,

căci visul e credinţă mai presus,

de-aceea sate-mpreunează mâini

în noaptea sfântă-a trecerilor mele

când universul caută acele

iluminări în pământeşti lumini

şi-n crengi, şi-n ierburi desenat frumos

de-o mână nevăzută, dar ştiută

tresare viu în viaţa-mi petrecută

conturul luminos al lui Hristos

şi respirându-i aura subţire

care pulsează tainic în natură

simt o pecete înflorind pe gură

şi reclădindu-mi sufletul drept mire