vecernii (I)

spre târgul cu biserici seculare

păşesc înşiruiţi nişte ţărani

şi caută mereu o sărbătoare

în tainiţa pierzaniei prin ani,

trec apele pe ostenite punţi

şi urcă-n târg ca-ntr-o cetate sfântă,

mereu vegheaţi de jariştea de munţi

ce-i ocroteşte-n taină şi îi cântă,

iar când se-nchină preoţilor, ei,

ţăranii celor patru depărtări,

doar mie-mi par croiţi ca nişte zei

ce înteţesc cu sârg înflăcărări,

apoi, în drum spre case şi departe,

prin umbra nopţii tot mai tremurată,

ridică înspre cer ca înspre-o carte

privirea doar de vremuri încruntată:

„vezi, Fiul ne-a vegheat întreaga zi

şi-acuma Sfânta Maică ne păzeşte;

aceasta-nseamnă, fiule, a fi

şi a trăi curat dumnezeieşte!”,

nu zic nimic, ci doar păşesc în şir

de parcă-aş semăna prin câmp secunde,

iar cerul de deasupra-i cimitir

în care luminarea mi se-ascunde