Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 31

spre depărtarea depărtării vaste

 

frunzișul toamnei lunecă în cer

ca să aprindă candeli de aramă,

iar buciumul din depărtare cheamă

aleanurile-n sacru și mister

ca să vedem dezlănțuite jocuri

împrăștiind în univers cărbunii

doar deslușind lângă acele focuri

și cântecele noastre, și străbunii,

*

și calea rătăcită spre niciunde

și-mpovărată-n colb și în pripas,

deși într-un amar ne-a mai rămas

doar colbul care ferecă secunde,

iar pe clipite stăm bătuți în cuie

cu resemnarea rănilor din coaste,

în ceruri amiroase o gutuie

spre depărtarea depărtării vaste


şi glasul lui îmi tânguie pe buze

 

un filosof mi se aşterne-n cale

şi-mi cere disperat să îl păşesc,

în ceruri sună buciumul cu jale

şi cu un glas aproape omenesc:

ştiu, munte, îi răspund şi flăcări ninse

îmi sfâşie cu ghearele prin trup,

ştiu că şi-n tine pâlpâie aprinse

mocnirile cu care îmi astup

*

şi-mi vindec nişte răni nevindecate

din curmezişul toamnelor târzii,

iar filosoful numără păcate

pentru pândarii risipiţi prin vii

şi-apoi se văd cum se tot duc pândarii

de raţiile lor împovăraţi,

pe cerul nopţii se aud ogarii

ca nişte oameni grav înspăimântaţi,

*

deşi există treptele din munte

pentru suişuri line şi-nţelepte,

deşi mi-am pus un univers pe frunte

să-mi lumineze doar acele trepte

ce îmi aşteaptă paşii în plutire

printre contururi de lumini confuze:

în ceruri sună buciumul subţire

şi glasul lui îmi tânguie pe buze


sub umbra numelui, ioane

să te închini acestor pagini

în care-au suferit poeţii

crucificaţi cu-ncrâncenare

de insensibila prostie,

să ungi cu mirul sfânt pe margini

dând şanse cât mai multe vieţii

şi s-o înalţi cu-nfrigurare

cât mai adânc în veşnicie,

*

să crezi în verbele nervoase

deasupra nopţii risipite

ca nişte candeli uriaşe

sau ca mesteacănul din zori,

să-nvii cu toamnele frumoase

aceleaşi cosmice ispite

şi să le-mprăştii prin oraşe

aşa cum ai împarte flori,

*

să fii în aspra suferinţă

a risipirilor prin file

la fel ca palma ta străpunsă

de nefireştile piroane

acelaşi cântec şi credinţă

ce, biciuindu-te cu zile,

doar rana ţi-o mai ţin ascunsă

sub umbra numelui, ioane


de-a fi-nceput cândva să fii

deodată lumea se desprinde

şi lunecă precum o apă,

iar steaua nordului se-aprinde

astfel încât să te încapă:

ce curge-n jos e o părere

din care ai făcut risipă,

pustietatea din unghere

îţi mai păstrează o aripă,

*

dar nimeni nu mai vede semne

în verbele ce le-ai trăit

ca lunecarea să te-ndemne

spre vreun alean necuvenit

căci viaţa-i oul ancestral

din care te vei slobozi

uitând-o-n cuibul lui banal

ca pe-o desprindere din zi;

*

de ce urmează nu-ţi mai pasă,

căci dacă lanţul tău s-a frânt

ţi-i steaua nordului mireasă

şi noul început de cânt,

un cântec fără de cuvinte

şi poate fără nostalgii:

hai, lunecă spre înainte

de-a fi-nceput cândva să fii


deja-i pășirea vieții tale

împovărat de manuscrise

abia, abia pășeam pe drum,

deasupra aripi interzise

zvâcneau în verbele de fum

pe drumul lung împrăștiate

ca niște pietre de pripas,

cântam și cântecele toate

cu mult în urmă au rămas

*

uitându-mă-n împovărare

cu pagini scrise migălos,

mă-ndepărtam de-ndepărtare

ca să trăiesc fără folos

ca pelerin înspre niciunde,

dar fascinat de rătăciri

sau ca un fur care ascunde

cu patimă niște iubiri

*

și refuzam întotdeauna

să am identități precise

și-ades mă regăsea minciuna

împovărat de manuscrise

și tot cântând, cântând, cântând

în ritmul pașilor agale

cu viața asta până când

deja-i pășirea vieții tale


Pagina 31 din 139« Prima...1020...2930313233...405060...Ultima »