ca să le poată el trăi pe toate

în ultimele mele anotimpuri

am fost proscris şi-am chiuit spre cer

şi am dansat cu Luna în răstimpuri

ca să învăţ ce-ar trebui să sper,

din palma ei am tot cules aleanuri

şi am băut nectarul unei flori

doar calea mea pândind-o dintre lanuri

şi aruncând miresme-n trecători,

iar trecătorii toţi cuprinşi de vrajă

n-au mai zvârlit cu pietre înspre mine,

iar sus, în ceruri, Luna sta de strajă

destinului ursit să i se-nchine,

destin amar de înnăscut proscris

cu mâinile mereu însângerate

de verbele ce-n pagină le-a scris

ca să le poată el trăi pe toate

ca să vindece departe multele înstrăinări

a încărunţit tăcerea şi-n mesteceni se întrupă,

ca să-i chem pe la ospeţe pun paharele cu vin

sus, mai sus, pe cerul nopţii şi-al tăcerilor de după

şi aprind în ceruri focuri, aşteptându-mă să vin

doar cu arcul şi săgeata să pornim la vânătoare

poate, poate vom răpune ostenitul capricorn

şi tot văd cum curge vinul stelelor pe minutare

când mesteceni dau chemare tânguită-ncet pe corn,

dar mi-s munţii la-ndemână şi când vreau să mă închin

pun paharele pe masă şi-i aştept cu drag de draguri

şi nu-mi pasă nici de calea făurită de destin,

de tăcerea-ncărunţită ce se-adună în şiraguri

şi pe umeri îmi apasă ca un fel de adiere

ca să o respir în taină înspre cele patru zări:

a încărunţit tăcerea şi s-a dus ca o părere

ca să vindece departe multele înstrăinări

când mă spulberă clipita

iată, mi-a şoptit şoptirea

într-o margine de cale,

se trezeşte primăvara

şi se-mbracă în mireasă,

nu-i răspund, îmi pun pe masă

şi arcuşul, şi vioara,

şi trei file triumfale,

iar alături nemurirea

primăverii care vine

ca să-şi afle într-un altul

care a-nceput să cânte

doar pe raza cea subţire

poate îndrăgitul mire

care presură cuvinte

ca să vindece înaltul

tot în colile veline

ce-mi aşteaptă ostenita

trecere din zi în noapte

a poemelor finale

îndelung crucificate,

iar prin crengi înviorate

bat din aripi ireale

stoluri, stoluri nişte şoapte

când mă spulberă clipita

ridică-te, prietene, și luptă!

dacă ești om, nu accepta înfrângeri

când viața din durere se înfruptă,

chiar dacă sinți cum în lăuntruri sângeri

ridică-te, prienene, și luptă

și nu-i urma pe cei ce te întină

cu bezna unor noi încolonări,

orbeții nu-s născuți pentru lumină,

iar beznele clădesc îndepărtări,

dacă ești om alege fericirea

și n-o scăpa din suflet niciodată,

căci poți afla în zâmbet nemurirea,

credința într-un cântec e durată,

iar tu, precum înaltul din biserici

al muzicii de nimeni întreruptă,

din vremuiri de vrei să te desferici,

ridică-te, prietene, și luptă!

acelaşi gol universal se-arată

din cât am fost rămân nişte urmaşi

şi, fără voia mea, tot ce am scris

şi-n pulberea de stele nişte paşi

ce caută promisul paradis

căci nu e altceva de căutat

de un damnat etern la rătăcire

ce-a fost complice vieţii şi-a uitat

să o trăiască doar ca fericire,

iar de-oi ajunge undeva pe cale

şi-oi poposi la focuri cu strămoşii

voi povesti de zările natale

de sub amarul zodiilor roşii

ce-au pus pe umbre straşnice cătuşi

ca să rămână umbra-ntemniţată,

dincolo de speranţe şi de uşi

acelaşi gol universal se-arată