se tot preling din lancea purtată la oblânc?

nimic nu e în alţii, ci-ntotdeauna-n tine

vor slobozi copacii târzii singurătăţi

ca să înveţi tăcerea ce caută-n destine

vremelnice contururi schiţând eternităţi

vremelnice şi ele şi-n tine, şi-n ceilalţi

drumeţi fără de ţintă, călăuziţi de frică

şi-amurgul e pecetea acestor munţi înalţi

care-şi înalţă rana prin sângele ce pică

şi împle călimara cu verbe în balans,

în şovăire calmă de călător pribeag

care invită stele într-un târziu la dans

şi-adună-nsingurări în inimă şirag,

deci să nu-ţi pese dacă matricea ta te strânge

cât timp e cald şi bine şi pace în adânc:

chiar n-ai văzut în ceruri cum stropii cei de sânge

se tot preling din lancea purtată la oblânc?

dacă ai iubit femeia

călărind prin deal şi vale,

lancea mea din mâna stângă

toate morile din cale

a-nceput să mi le stângă,

pe când cea din mâna dreaptă

spre o coală de hârtie

fără veste se îndreaptă

şi cu sângele meu scrie

şi-atunci Sancho Panza râde

râs de om cu somnul lin

fiindcă morile-s mai hâde

şi n-am cui să le închin

ca să-mi duc la capăt treaba,

da-mi şopteşte Dulcineea:

Totuşi, n-ai trăit degeaba,

dacă ai iubit femeia

căci lumina ta mă doare

val de linişte amară

care îţi încape-n sânge

bătrâneţea te-mpresoară

cu tăcere şi te strânge,

pe când mâna nu ciopleşte

cântec nou pe cer cu stele

lumânarea iroseşte

numai umbră pe podele,

iar păşirea umbrei tale

spre sorocul dintr-o filă

încăperilor finale

se dezvăluie ostilă

prin păienjeniş subţire

de aducere aminte

care cată să înşire

ziditoarele cuvinte

ce rămân fără putere

lângă drumul ce te duce

într-o ultimă părere

a suirilor pe cruce,

dar nici cuie n-au să fie

pentru palme şi picioare:

iată, plâng, copilărie,

căci lumina ta mă doare

se pierde omenirea-n ură

nu e credinţă-adevărată

în bezna urii ce-nspăimântă,

fiindcă lumina se arată

numai prin cântecul ce cântă

şi pune-n suflete aripă

de înălţare spre-nălţimi

să desluşească într-o clipă

eternitatea din mulţimi

căci nu prin spaima de-ntuneric,

ci doar prin cosmică iubire

se-ntoarce scapărul în sferic

să-şi afle altă împlinire,

dar nu-i în firea omenească

să se-nţeleagă prin natură

şi, cum nu poate să iubească,

se pierde omenirea-n ură

din care au plecat ţăranii

Doi munteni cu desagi – tablou de Eugen Maximovici (1857-1926)

ţăranii urcă în oraş

în zorii zorilor de zi

precum un viscol uriaş

pe care-l pot întrezări

în serile care urmează,

când şi oraşu-i un pridvor

de care se îndepărtează

ţăranii trişti spre lumea lor

de parcă nu le-ar fi ursit

de vremuire să le pese

căci universul ostenit,

ademenindu-i cu mirese,

îi cheamă tainic înspre zări

şi vinul oţetit al vieţii

destramă doar în depărtări

cântări spre geana dimineţii

din care ei să se desprindă

în fiecare zi ce vine

ca să-i aud cum tot colindă

prin somnul risipit în mine

pe când sisific urc povara

în pâclele unor litanii,

lăsând pustietăţii ţara

din care au plecat ţăranii