în vad ceasornicul destramă
povestea vieților ce curg
dinspre străbuni, prin tine, mamă,
mereu spre ultimul amug,
iar eu rămân pe mal răchită
ca să mă bucur de lumină
să simt adâncul cum palpită
cuprins întreg de rădăcină,
dar vine iarăși primăvara
și nu-mi mai pasă de plecări,
din ceruri a prelins vioara
lumina cosmicei cântări
ca să mă-nfășur în senin
și-n nostalgia unui munte
cu viața care curge lin
deasupra verbelor cărunte
soare roșu, lună albă
și-o logodnă ca un scapăt
când se împletesc în salbă
luăm totul de la capăt
și iubim, iubim iubire
și sperăm speranțe clare
în aceeași împletire
și de lună, și de soare
și de cuib în largul larg
din copacul bun al vieții,
pe când stelele se sparg
dacă le pășesc drumeții
când pe căile ursite
se tot duc, se duc, se duc
și bat caii din copite
doar pe unde eu apuc…
ca slujitor al rockului vă spun
că prigonit drept operă postumă
nimic nu-mi întinează gândul bun
şi nici trăirea care şi-l asumă
căci muzica-i eternă şi divină,
iar revărsarea-n suflete curate
mai vindecă şi-acolo cu lumină
şi ia conturul trainic de cetate
în care vin prieteni să-mi ajute
doar cântecului viu să mă închin
când dau năvală minţi născute slute
ca să-mi reverse beznă în destin,
dar văd în preajmă ochii bucuriei
cu care îmi vestesc neprihăniţii
că e frumos în largul veşniciei
şi-mi dau puteri sporite fericiţii
acestor generaţii care cântă
precum martirii cântecelor lor
încât doar bezna, când se înspăimântă,
mă face de lumini răspunzător
căci rockul doar minciuna o refuză
când se revoltă ca un gând curat,
iar noaptea milenară-i mai difuză
când se apucă rockeri de cântat
de crânguri încă îmi aduc aminte
şi le măsor cu tălpile aprinse,
cu zborurile care-au fost învinse,
dar şi-au depus cenuşa în cuvinte
acolo unde câteva izvoare
cu prospeţime-n susur mai îmbată
amurgurile calme câteodată
şi tălpile luminilor din soare,
dar în povestea care se-nfiripă
e imposibil să-mi mai aflu locul
sfinţit odinioară de norocul
ursirilor ce m-au atins în pripă,
deşi mi-i bine unde sunt acum
chiar dacă-aud cum crânguri se furişă
şi-adeseori în liniştea piezişă
sunt doar conturul păsării de fum
lacrimă sub geana zării
s-a scurs sufletul pe cer,
iar ecoul depărtării
îl înfăşură în ger
şi-l transformă în sculptură
pentru plânsul de departe
care află scurtătură
înspre pagina de carte:
hai, respiră-mi-l şi tu
doar acum, când se dezgheaţă
printr-o primăvară cu
năzuinţe, vis şi viaţă
şi s-alegi din el putere
de păşit înspre niciunde,
zarea zării – o părere –
risipeşte iar secunde:
parcă ar ploua în tine
şi s-ar face iarăşi frig
cântecul să ne aline
ca un strigăt ce-l tot strig
din ferestrele deschise
să salute anotimpul
doar când paşii, pare-mi-se,
osteniţi măsoară timpul