vecernii (I)
spre târgul cu biserici seculare
păşesc înşiruiţi nişte ţărani
şi caută mereu o sărbătoare
în tainiţa pierzaniei prin ani,
trec apele pe ostenite punţi
şi urcă-n târg ca-ntr-o cetate sfântă,
mereu vegheaţi de jariştea de munţi
ce-i ocroteşte-n taină şi îi cântă,
iar când se-nchină preoţilor, ei,
ţăranii celor patru depărtări,
doar mie-mi par croiţi ca nişte zei
ce înteţesc cu sârg înflăcărări,
apoi, în drum spre case şi departe,
prin umbra nopţii tot mai tremurată,
ridică înspre cer ca înspre-o carte
privirea doar de vremuri încruntată:
„vezi, Fiul ne-a vegheat întreaga zi
şi-acuma Sfânta Maică ne păzeşte;
aceasta-nseamnă, fiule, a fi
şi a trăi curat dumnezeieşte!”,
nu zic nimic, ci doar păşesc în şir
de parcă-aş semăna prin câmp secunde,
iar cerul de deasupra-i cimitir
în care luminarea mi se-ascunde
