amarnic plouă doar cu amintiri
e-atâta de târziu în gara veche
încât chiar şi viorile-au tăcut
şi nici nu mai dansează vreo pereche
drept risipire în necunoscut,
salonul orb şi ostenit de sine
îşi sigilează somnul sub zăvor,
iar trenurile lunecă pe şine
să-ndepărteze timpul călător,
copaci nepăsători, supuşi de floare,
nădăjduiesc discret spre alte lumi
şi nu există verbele cu care
spre sufletul vibrând să îi îndrumi
ca să presimţi prin ei că lumea nouă
ar risipi sub paşii tăi vestiri,
în gara veche-ntotdeauna plouă,
amarnic plouă doar cu amintiri