László Gergely Pál: APUS DE SOARE | Dragusanul.ro

László Gergely Pál: APUS DE SOARE

 

Într-un roman dedicat adolescenților, scriitorul Somogyi Tóth Sándor afirma: „Adulții cer de la noi, să fim tot timpul sinceri. Dar este foarte greu, să fii sincer. Nici adulții nu sunt sinceri, însă se învăluie într-o ceață densă, ca noi să nu-i putem vedea.”

 

Cam pe aici ne aflam și noi astăzi. Istoria noastră, a maghiarilor din Bucovina, e într-o ceață densă, în pofida faptului că avem mulți specialiști. Citind numai de la autori maghiari, și selectând ce ne interesează, descendenții celor de aici au tras niște concluzii ciudate, dar toți sunt mândri nevoie mare, că se trag din Bucovina, de parcă strămoșii lor ar fi avut vreo contribuție importantă la nașterea acestui mic grup.

 

Adevărul e simplu: ei au venit în Bucovina să trăiască. Totul s-a făcut din interese politice, și nu dragostea față de ei a făcut să fie colonizați în Bucovina. Fiind buni crescători de animale, producători de legume, ei au fost așezați strategic în triunghiul orașelor Siret-Rădăuți-Suceava.

 

În datele înrădăcinate în subconștientul descendenților lipsește, că noi nu am fost și nu suntem în istoria Bucovinei, și dacă totuși da, atunci numai în câteva rânduri. Nu suntem, fiindcă nu am săvârșit lucruri mărețe, nu am luptat eroic pentru păstrarea identității naționale. Pur și simplu am trăit. Am luptat, ca celelalte naţionalități bucovinene, pentru recoltă, pentru copii, pentru animalele nostre. Am murit pentru niște noțiuni ca națiune sau patrie, și nu am observat, că de fapt am murit pentru bunăstarea altora. Pentru aceia, care și astăzi sunt pe paginile istoriei, dar care, pe aceşti maghiari, i-au desconsiderat și dincolo de moarte. Căci am murit în Bosnia, în războiul Balcanic, în primul și al doilea război mondial, dar nici măcar în evidențele militare nu figurăm. E înjositor.

 

Noi am fost un mic mușuroi în Bucovina, care am primit o identitate austriacă, și eram gata să ne dăm viața pentru aceasta, fără să observăm, că adevărata identitate, nu cea maghiară, ci aceea de ființă umană, ne-a fost furată. Nu știau de noi, și când știau, nu au făcut nimic pentru noi. Nu eram considerați oameni, ci un grup, care era așezat pe scena istoriei, în funcție de necesități. Au pus zăbrele între noi și Dumnezeu, și ne-am plecat capul în fața celor care țineau biciul, crezând că ei sunt numiți de Dumnezeu, iar destinul nostru este să răbdăm. Am răbdat, și am suferit, am fost părăsiţi, desconsideraţi, înjosiţi, pășind-uneori prin epidemii, alteori pașnic-spre moarte.

 

Nici azi nu suntem în prezent, trăim din ce au făcut strămoșii noștri acum 100-150 de ani. Ne lăudăm cu poze vechi, dar pozele nu au grai. Iar noi nu vorbim limba și regionalismul de cândva al strămoșilor. Cei care cunosc adevărata istorie a strămoşilor noștri, tac. De obicei vorbesc aceia, în a căror vene curge cel mai amestecat sânge. Ce am păstrat? Port nu, dans nu, dialect nu, obicei nu, nimic nu mai e cum a fost în Bucovina, dar din toate astea s-a născut un copil cu handicap, care se presupune a fi din Bucovina. Ne-am mințit singuri și am crezut acele minciuni. Numai afirmația de a fi bucovinean a rămas, dar nici aceasta nu reprezintă realitatea. Ne afișăm în toate culorile curcubeului, dar uităm, că acesta este efemer.

 

Pentru acest destin, nimeni nu poate fi învinovățit, numai noi, fiindcă odată am renunțat la Bucovina, și acum încercăm s-o luăm înapoi. Ca aceeia, care în 1940 au optat la plecare, și după câțiva ani s-au întors, să-și solicite pământurile și casele înapoi. Nici ei nu au reușit atunci, nici noi nu reușim acum. Ne rămân numai amintirile, pe care însă le vom duce cu noi, și vom lăsa în urmă doar câteva cuvinte: aici odihnește…

 

În 1936, scriitorul János László nota în memoriile sale o prevestire, care din păcate s-a adeverit cuvânt cu cuvânt: „Dacă există în Ceruri vreo carte, în care se scrie dinainte destinul națiunilor și popoarelor, atunci Dumnezeu a notat destinul acestui mic popor, încă înainte de Siculeni, astfel:

 

    Să fiți măcelăriți fără vină,

piatră pe piatră să nu rămână din casele voastre,

niciodată să nu va fie destul căminul,

să suferiţi tot timpul de lipsuri, exilaţi întotdeauna,

să vă găsiți locul numai printre națiuni străine,

nimeni să nu vă ia în considerare,

și în sfârșit să vă pierdeți și numele….”