dintotdeauna-i o risipă
de frumusețe, un penel,
pe când culorile în pripă
îl pun pe cruce menestrel,
de sus, din ceruri, steaua lui
îl caută și i se-nchină
căci lume mai frumoasă nu-i
decât aceea din lumină:
și-am hotărât să plec în munți
să aflu templul din străbuni
ce pune mirul peste frunți
prin omeneștile minuni
și doar lăuntric mă socot
dumnezeirilor dator
când știu că-mi este sacerdot
artistul David Croitor
aici e doar împărăția mea
și o veghează strașnicele clipe
căci corbii neguroaselor aripe
adeseori se năpustesc spre ea:
dar cui să-i pese că veniră corbii
când cântecul se-ntrupă din tăceri
ca să vestească alte primăveri
prin care rătăci-vor numai orbii?
pășesc prin zi și tălpile mă dor
rănite cu spuzirile de stele
și-n călimări cuvintele rebele
au îmbrăcat păcatul tuturor:
dar cui să-i pese și de ce să-l doară
când trec în șiruri bieții pelerini
orbiți de fără suflet și lumini
sperând că o să-nvie-a doua oară?
când se va stânge cântecul pe masă
va fi pustiu şi jale şi cenuşă
şi păsări mari s-or prăbuşi la uşă,
deja aud cum cerul le apasă,
iar cântecul în sacră pâlpâire
presoară nostalgii peste podele
când sufletul mi-i geana casei mele
şi risipeşte-o linişte subţire
în care mă-nfăşor să-mi fie bine
căci viscoleşte larg în univers
şi-n depărtare bruma unui vers
se-ncheagă şi păşeşte înspre mine,
în noaptea asta fi-voi sacerdot
şi-mi pun odăjdii câteva cuvinte
slujind un cântec ce-i ursit să cânte
ca să mă aflu, ca să mă socot
nu sunt o frunză sub omături,
ci mugurul ce-aşteaptă-n ram,
mi-i steaua nordului alături,
cărbunii încă-mi vin la geam
să-mi povestească pe-ndelete
de calea înspre primăveri,
deşi copacii poartă-n plete
ninsorile de până ieri:
auzi cum sângele îmi cântă
în goana cailor nebună
şi crengile cum îmi descântă
udându-mi pleoapele cu lună?
auzi cum soarele mă soarbe
din cupa lui cu vin sfinţit
şi cum prin albul iernii oarbe
numai poemul s-a trezit?
a nins la fel şi-acum o veşnicie
şi au urcat zăpezi până la cer
să-mi crească-n aripi coala de hârtie
în care să învăţ, cândva, să sper,
pusese tata caii-n cingătoare
şi au pornit să-noate prin nămeţi,
iar coamele încinse de ninsoare
îmi tot şopteau: cu timpul să te-nveţi!,
dar nu-mi păsa, căci poposiră zâne
să-mi cânte din ursirile polare,
iar luna sfântă un coltuc de pâine
îmi trimitea prin stele căzătoare:
hrăneşte-te de-a pururi cu lumină,
îmi zise ea, iar mâna-i tremurândă
îmi mângâia prin suflet o deplină
zvâcnire spre înalt şi o osândă,
dar caii tatei nu aveau răbdare,
m-au dus în goană şi la fel mă duc,
deşi omătu-i mare şi-n ninsoare
să-mi scriu poemul nici nu mai apuc
şi-abia o văd pe mama cum mă tace,
înfăşurată larg în univers,
iar caii trec, se duc, se fac o pace
în veşnicia ce-o mai am de mers…