în aşteptarea primăverii

era o zi ca o icoană

în anotimpul încruntat

şi se-auzeau în zare cerbii

bătând prin turle din copite,

clipite puse pe hârjoană

deja s-au adunat la sfat

ca să-i ursească totuşi ierbii

desferecări dezlănţuite

şi-atunci a tremurat omătul

şi, şchiopătând ca un bătrân,

mutându-şi osteneala-n mine

mi-a tot vorbit despre ninsori

şi parcă m-a durut răsfăţul

de parcă i-aş fi fost stăpân

lăsându-i vreme să se-nchine

luminii calme dinspre zori,

iar gura mea tot însetată

de revărsarea de lumină

abia se apleca spre cântec

să poată soarbe pe-ndelete,

povestea e adevărată

şi încă o aştept să vină

aidoma unui descântec

ce vindecă pe îndelete

artistul David Croitor

dintotdeauna-i o risipă

de frumusețe, un penel,

pe când culorile în pripă

îl pun pe cruce menestrel,

de sus, din ceruri, steaua lui

îl caută și i se-nchină

căci lume mai frumoasă nu-i

decât aceea din lumină:

și-am hotărât să plec în munți

să aflu templul din străbuni

ce pune mirul peste frunți

prin omeneștile minuni

și doar lăuntric mă socot

dumnezeirilor dator

când știu că-mi este sacerdot

artistul David Croitor

sperând că o să-nvie-a doua oară?

aici e doar împărăția mea

și o veghează strașnicele clipe

căci corbii neguroaselor aripe

adeseori se năpustesc spre ea:

dar cui să-i pese că veniră corbii

când cântecul se-ntrupă din tăceri

ca să vestească alte primăveri

prin care rătăci-vor numai orbii?

pășesc prin zi și tălpile mă dor

rănite cu spuzirile de stele

și-n călimări cuvintele rebele

au îmbrăcat păcatul tuturor:

dar cui să-i pese și de ce să-l doară

când trec în șiruri bieții pelerini

orbiți de fără suflet și lumini

sperând că o să-nvie-a doua oară?

ca să mă aflu, ca să mă socot

când se va stânge cântecul pe masă

va fi pustiu şi jale şi cenuşă

şi păsări mari s-or prăbuşi la uşă,

deja aud cum cerul le apasă,

iar cântecul în sacră pâlpâire

presoară nostalgii peste podele

când sufletul mi-i geana casei mele

şi risipeşte-o linişte subţire

în care mă-nfăşor să-mi fie bine

căci viscoleşte larg în univers

şi-n depărtare bruma unui vers

se-ncheagă şi păşeşte înspre mine,

în noaptea asta fi-voi sacerdot

şi-mi pun odăjdii câteva cuvinte

slujind un cântec ce-i ursit să cânte

ca să mă aflu, ca să mă socot

numai poemul s-a trezit?

nu sunt o frunză sub omături,

ci mugurul ce-aşteaptă-n ram,

mi-i steaua nordului alături,

cărbunii încă-mi vin la geam

să-mi povestească pe-ndelete

de calea înspre primăveri,

deşi copacii poartă-n plete

ninsorile de până ieri:

auzi cum sângele îmi cântă

în goana cailor nebună

şi crengile cum îmi descântă

udându-mi pleoapele cu lună?

auzi cum soarele mă soarbe

din cupa lui cu vin sfinţit

şi cum prin albul iernii oarbe

numai poemul s-a trezit?