mai scapără, să le privească mersul

*

femei de cocă și cățui cerești

au risipit lumină și s-au dus

lăsând în urmă cosmice povești

și revărsând culorile-n apus,

iar urma lor mai stăruie în iabă

cu profunzimea unor mari regrete

în care universuri prind să fiarbă

sub flăcări ce se fac tot mai încete,

*

și totuși, urma lor se vede sus

în curmezișul unor constelații

pe care-l răstigniră pe Iiisus

și sângele prelins pe generații

încă-și mai cată uneori bandaj

sub tălpile femeilor frumoase

uitate-n univers ca un mesaj

cu runele străvechi aproape roase,

 *

iar eu vă spun: doar existând femei

încă-și mai are rosturi universul,

de-aceea bolta nopților scântei

mai scapără, să le privească mersul

că viaţa e un cuib de guguştiuci

*

îţi poţi alege ramura de cer

din care zborul tău să se desprindă

şi, prelungit în marele mister,

să-l tot păşească clipe în oglindă

şi-mpovărat de clipe în balans

nestăvilit pe largile aripe

să ai acces în necuprinsul dans

al cerului care mai cerne clipe,

*

ajunge doar ca tu să îţi ajungi,

să te trăieşti întreg în profunzime

şi frunzele din preajmă să le-ndungi

ca pe-un potop desăvârşit de rime

şi să devii un cântec neştiut

reverberat de-a pururi în astral,

să înţelegi că nu te-ai cunoscut

în vremuirea vremii ideal,

*

cuprinde-te naiv de lunecarea

pe căile pe care-o să apuci

şi-abia atunci te va convinge zarea

că viaţa e un cuib de guguştiuci

*

şi sufletul pe cer a fulgerat

*

de primăvară m-au prădat asceţii

şi bat în ea ca-ntr-o tipsie spartă

să izgonească hăt rodirea vieţii,

iar pasărea, crucificată moartă

pe cerul larg, îmi picură în sânge

ceva dintr-o revoltă-n pregătire

şi pentru că-s ursit să nu ştiu plânge

mi-i sufletul întreg o răzvrătire,

*

mai e puţin şi o să vină vara,

iar de căldura ei mi-i tare dor,

un lăutar bătrân şi-a spart vioara

şi, risipindu-şi cântecele-n zbor,

păşeşte-n trupul meu cu-nfrigurare

închipuindu-şi poate că în doi

vom izgoni din lunga aşteptare

toţi şerpii verzi ai lacomelor ploi

*

şi vom aduce până-n zări lumină

să vindecăm ce e de vindecat,

dar încă plouă tainic prin grădină

şi sufletul pe cer a fulgerat

să nu mă mai sufoce disperarea

*

mi-i tare dor să mă întorc în moarte,

să nu-mi mai pese şi să nu mai fiu

decât risipa-n filele de carte

a unui suflet încă prea târziu,

mi-i silă de bigoţi şi de eretici,

şi de prostia proştilor răpus

refuz eresul popilor bezmetici

şi îmi aleg doar calea lui Isus,

*

aş vrea să scap, sunt obligat să scap

şi îmi închipui sufletu-n cenuşi,

iar caii trec într-un năprasnic trap

ca să alunge negura din uşi:

o, cât amar şi ce dezamăgire

am tot trăit prin condamnări la viaţă

şi tot aştept sentinţa să expire

şi nu e nimeni ca să-mi dea povaţă

*

pe unde să mă duc, s-o iau la fugă

să mi se stingă veşnic lumânarea!

deja m-am pustiit de orice rugă

să nu mă mai sufoce disperarea

ştiu în cine să-l arunc

Acest text nu este o poezie, ci o joacă împrimăvărată de cuvinte

*

*

flori de măr şoptite-n Soare

de străvechile colinde,

timpul calcă în picioare

numai ce nu poate prinde

şi mă tem, când creşteţi salbă

îndemnând spre adevăr:

sufletul mi-i floare albă,

albă floarea unui măr

*

ce o clatină lumina

şi-o răpeşte din copaci:

nu ştiu care e pricina

că tu, suflete, mai taci

îndurând sfios destinul

ce te-a cetluit cu flori

să te vânture seninul

care mai adie-n zori:

 *

pune-mi sufletul în palmă

şi-l fă piatră de pe runc

căci, din toate ce dau valmă,

ştiu în cine să-l arunc

*

*