ningi peste floarea din copaci

*

zăpezi pe floarea de cireş;

chiar de mă doare, nu mă miră:

în ţara asta se dă greş

chiar şi-n natură, când respiră

străvechea rună din înalt

adâncul ierburilor mute

şi-ncepe cosmicul asalt

al logicii nepricepute,

*

în ţară se mănâncă bine

şi se petrece româneşte,

femeile, cu ii creştine

orbecăind dumnezeieşte,

dau tonul falei ancestrale

în timpul strâmt şi-mpuţinat

în care iar a nins cu jale

pe când Hristos a înviat

*

în alte lumi şi pentru alţi

închinători tot mai buimaci,

iar, suflete, când te înalţi,

ningi peste floarea din copaci

istoria nu are importanţă

*

„Auzi mojicie, istorie! Ce, ne aduce de mâncare?”

Cory Dehrler

Forumul Democrat German din Suceava

*

istoria nu de decât o turmă

şi de aceea vreau să vă divulg

că, de nu lasă-n suflete vreo urmă,

sunt tare mulţi acei care o mulg;

istoria desigur nu-i mâncare

şi nu pe trup se poartă precum ia

când ai un glas ca de privighetoare

şi trebuie mascată doar prostia;

*

istoria-i o cinică minciună

cu care generaţii de pigmei

lângă oglinzi difuze se-ncunună

de parcă-ar vrea să vadă dumnezei

doar în micimea lor caraghioasă

şi jalnică de te apucă plânsul,

căci mintea niciodată nu-i făloasă,

fălos e golul care zace-ntr-însul,

*

în cel ce cată doar justificări

cu indolenţă şi cu ignoranţă:

de nu te naşti muncit de întrebări,

istoria nu are importanţă

pierdutul rai numit Moldova

*

stau scrise-n ancestrale rune

din care s-a pierdut o slovă

predestinările străbune

pentru meleagul tău, Moldovă,

pe care neamuri se-ncâlciră

şi-n noile predestinări

străbunii încă mai respiră

anevoios îndepărtări,

 *

Sarba 2

*

iar vremuirea îi sufocă

şi îi scufundă în uitare,

iar datina lor se dislocă

prin fiecare sărbătoare,

nimic din ei nu mai rămâne,

iar noi, cu rădăcini pierdute,

abia trăim de azi, pe mâine,

pribegi pe căi necunoscute,

*

Joc de nuta 2

*

pribegi pe calea pribegiei

ce nu mai duce încotrova,

căci noi am închinat pustiei

pierdutul rai numit Moldova

*

NOTĂ: Am inserat, între strofe, doar două cântece moldoveneşti, dintre cele pe care ni le-a încredinţat principele cărturarilor şi cărturarul principilor, Dimitrie Cantemir.

în veci de veci, păcatul tuturor

*

e-atâta beznă, Doamne, împrejur

încât lumini captive-n lumânări

nu izbutesc decât să dea contur

păgânelor din noi îndepărtări,

căci suntem toţi ca rădăcina ierbii

sub lespedea prin care nu străbate,

deşi o facem încă pe-a imberbii

rătăcitori pe căile-ţi uitate,

 *

iar când venim să te vedem, de Paşte,

îţi răscolim prin răni inconştienţi,

căci suntem toţi închinători la moaşte,

la cina ta, pentru vecii, absenţi,

şi nu există suflete drept vase

nici pentru vin, nici pentru sfânta pâine,

căci te-am înlocuit cu nişte oase

din vechile ceremonii păgâne,

*

şi te urcăm pe cruci necontenit

încât şi-n ceruri rănile te dor

de parcă ai avea de ispăşit,

în veci de veci, păcatul tuturor

în noaptea-aceea, când vândusem flori!

*

în noaptea-aceea eu vândusem flori,

iar roua lor tot curmeziş prelinsă

ademenea prin suflet uneori

spre bolta de deasupra necuprinsă

şi n-am văzut nici lacrimi, nici robie,

nici mărăcini, nici crunta apăsare,

nici sângele pornit în pribegie

pe drumul crucii înspre depărtare,

 *

ci doar neguţători de suferinţi

stigmatizând durerile-n ascuns

şi fără voie am scrâşnit din dinţi

când o lumină cosmic m-a străpuns

să-mi bandajeze rănile târzii

mereu cu primăveri neprihănite

şi să-mi vorbească despre veşnicii

în crengile din cale înflorite:

 *

o, cât de orb am fost, de n-am văzut

măcar înspre luminile din zori,

că eu am fost acel ce te-a vândut

în noaptea-aceea, când vândusem flori!