cu fântâna ostenită tot de clipele haine

*

roata soarelui apasă aşternându-mi răni adânci

de la tâmplă până-n palmă şiroindu-mă-n cuvinte,

iar în nourii de vară văd cum urcă nişte stânci

vulturii să-i tot sfâşie sufletului noi veşminte

şi îndur tăcut durerea, stors de verbele prelinse

în altarul foii albe care tot mai des mă-nchină,

razele sunt lanţuri grele din înalturi largi desprinse

şi mi-au prins la-ncheietură ca stigmat nişte rugină:

 *

vreau să fug şi-mi arde focul câte-o pană din aripă,

iar cenuşa se destramă între naştere şi moarte,

am văzut, cândva, şi zborul prefăcându-se în clipă

care-ntotdeauna parcă lumile le tot desparte

peste trupul meu de roată împărţit în două lumi

şi de-atunci cred că îmi este sufletul ca o vioară,

degetul de-o va atinge, eu te rog atât, să nu-mi

risipeşti nisipul vieţii dintr-o vară-n altă vară

*

căci mi-i dor de ierni duioase şi de alte evadări

în adâncul freamăt sacru, născocit doar pentru mine

de o altă primăvară – o răscruce de cărări

cu fântâna ostenită tot de clipele haine

că nu se roagă în zadar

*

de mâine o să fie bine

şi-acolo-n cer, şi pe pământ,

de-a lungul zărilor senine

toţi îngerii, în nou veşmânt,

izbesc cu sabia în beznă

să ne sloboadă de orbire,

iar şarpele, desprins de gleznă,

îşi cată altă pustiire,

*

încât copacului se-nchină

târziul fiecărei stele,

de mâine iar va fi lumină,

o ştiu şi ierbile rebele

pornite iar la vânătoare

de trupuri calm abandonate

şi-aud cum suflete-n strânsoare

tânjesc adânc spre libertate

 *

de parcă-n cosmica iubire

pe care o primesc în dar

s-ar da pământului de ştire

că nu se roagă în zadar

pe muchia unei secunde

*

mai trec bătrâni însinguraţi

într-o iubire-atât de veche

încât oraşul vede fraţi

chiar şi în cosmica pereche

cu umbre de copii orfani

şi cu priviri de prunci în faşă,

nicicând împovăraţi de ani,

ci doar de liniştea vrăjmaşă

*

a lumii care-i înconjoară

cu nedreptăţi necontenite

şi care, chiar de nu omoară,

înfig în suflete cuţite

încât şi plâng, şi mă-nspăimânt

când văd oglinzile răzleţe

precum răscrucile de vânt

cernind o altă bătrâneţe

*

pe paşii mei tot mai agale

înşiruiţi înspre niciunde

prin târgul întâlnit în cale

pe muchia unei secunde

să-mi aflu viaţa mai frumoasă

*

în care veac ţi-ai pus sub tâmple

mănunchiul stelelor pribege

să simţi cum sufletul se împle

de somnul care să-ţi dezlege

şi mâinile în relaxare

deasupra cerului prelins,

şi sufletul, pe care-l doare

doar timpul care s-a prelins

 *

ca picurii de ploaie sfântă

pe fruntea bardului pribeag

ce-n miezul nopţilor împlântă

un cântec care-mi este drag

şi-n hăul vremilor trecute,

şi-n geana altui viitor

al lebedelor veşnic mute

zburând spre veacul următor?

*

în care veac se trag perdele

să intre soarele în casă

ca, desluşind prin toate cele,

să-mi aflu viaţa mai frumoasă

căci stau în umbra mea părinţii

înşiruindu-mi alte vieţi

pe care le-am trăit prin sfinţii

rătăcitori numiţi poeţi?

s-a întrupat natură pe aici?

*

fiţi fericiţi, căci universul cântă

şi cu lumină sacră vă răsfaţă,

iar viaţa fiecăruia e sfântă

şi numai calea uneori se-nvaţă

drept leac definitiv pentru orbire

şi pentru alte laşe rătăciri

când cântecul începe să înşire

ademenirea cosmicei iubiri,

*

nu ispăşiţi, ci fiţi fără prihană

ca iarba peste care mai păşiţi

şi refuzaţi bicisnica prigoană

a celor ce vă-nvaţă să trăiţi

sub sceptrul lor de călăreţi pe clipe

purtând de-a pururi bezne la oblânc

fiindcă aveţi din naştere aripe

pe care le scufundă în adânc

*

doar cei ce vă refuză fericirea

şi tot pocnesc prin suflete din bici,

chiar nu vedeţi că şi dumnezeirea

s-a întrupat natură pe aici?