şi nu l-aş da, să-l ceară Dumnezeu

grafică de Nicolae Crasi

*

spun filosofii lumii ancestrale

că-ntâi şi-ntâi s-au auzit poeme

şi năvăliră preoţii pe cale

să ne explice cântecul, să cheme,

să prăbuşească lumea-n umilire

şi să o urce uneori pe cruce,

şi-atunci poeţii au orbit, s-apuce

pe altă cale şi să dea de ştire

 *

că-n vetrele din cer ne stau părinţii

şi tatăl nostru fără de păcate,

dar desfăcând cuvintele cu dinţii

poeţii dispărură din cetate

şi vin numai în zori, să ne privească

ciudatele lumeşti îngenunchieri

şi-ncătuşarea veşnică în ieri

din care să scăpăm nu se mai poate,

 *

de-aceea-mi ţin poemul pentru mine

drept spaţiu sacru-n care numai eu

să mă răsfăţ cu ce-i frumos şi bine,

şi nu l-aş da, să-l ceară Dumnezeu

şi pruncul fericit, râzând spre soare

pictură de Radu IAŢCU

*

ştiu că eu pot să mă mai nasc o dată

ca să îi pun şi vieţii un contur,

cuvintele încă mă trag pe roată,

iar eu durerea sacră le-o îndur,

ştiu şi femei dispuse să mă nască

şi să mă scalde-n căile lactee

în care am fereastra părintească

ce împrumută chip şi de femeie,

 *

altminteri somnul nu mi s-ar desface

între târziu şi veghe de prisos,

dar de mă nasc din nou, mai mult mi-ar place

să fiu mesteacăn sau cireş umbros,

deşi-i aud pe amândoi cum ţipă

când din frunzişuri calme se desprinde

chiar viaţa mea şi bate din aripă

spre trupul meu şi-ncepe să-l colinde,

 *

prin trupul meu aripa vieţii scurmă

de parcă-ar căuta cu disperare

fereastra părintească cea din urmă

şi pruncul fericit, râzând spre soare

acoperă discret captivii vieţii

poem închinat, la plecare, Paraschivei-Victoria BATARIUC

*

*

oraşul însă merge mai departe,

dar se goleşte-n marşul său de sine

şi-n rafturi lăcrimează câte-o carte

când o ating doar degete străine,

când rândurile lungi şi mlădioase

spre veşnicie numai despletite

din mâinile acelea curioase

au de-nfruntat privirile pripite,

 *

priviri de oameni care trec şi trec

prin frumuseţea blândului oraş

dincolo de coperte şi eşec

spre ţelul altei zile uriaş,

dar depărtat de cărţile orfane

ce lăcrimează doar singurătate

şi le-nspăimântă trecerea-n coloane

spre împliniri grăbite şi ciudate,

 *

iar cărţile cuiva rămân de veghe

şi se ascund dacă zăresc drumeţii,

cotoarele, în rafturi, ca o zeghe

acoperă discret captivii vieţii

*

*

mi-i sufletu-nsetat de poezie

Desen de Nicolae Crasi

*

lacom prin suflet, resemnat prin trup,

m-aș năpusti flămând asupra lumii

și-aș sfârteca feroce ca un lup

tot ce înseamnă plămădirea humii,

dar vremea vremuită încă trece-n

năvalnicul meu suflet și-l închină

printr-un ospăț sălbatec cu mesteceni

doar vinului ce-a-ntemnițat lumină,

 *

mereu ridic deasupra lumii cupă

câte-un poem de lacrimă și sânge

pe când îmi pun cămășile de după

și dureros mesteacănul îl strânge,

deși mesteacăn m-am născut să fiu,

deși din frunze freamăt câteodată

acoperind ferestre cu târziu

și cu tăcere blândă și înceată:

 *

vezi cum aprinde luna depărtări

și cum îndeasă-n suflet nostalgie?

crucificat pe cele patru zări

mi-i sufletu-nsetat de poezie

*