Alături de Gheorghe Flutur

Pentru că nu mă pricep să-i fiu alături altfel, decât cu propriile mele trăiri, la cumpăna universului pe care îl numim mamă, încerc să mă solidarizez cu durerea lui Gheorghe Flutur doar prin mult prea repetabila lacrimă, pe care o duc, de mult prea multă vreme, cu mine.

*

*

există doar o linişte confuză

prelinsă între fapte şi cuvinte

când lumânarea e o călăuză

pe calea spre aducere aminte,

când firul ierbii urme desluşeşte

în legănarea calmă-a unor paşi

numai acelui ce îşi aminteşte

cum se preling părinţii în urmaşi

*

şi-ntotdeauna o icoană sfântă

îl va veghea şi îi va fi lumină,

căci mama-i veşnicia care cântă

şi neodihna care te închină

tămăduind în rănile ascunse

durerile durerii fără leac:

plecarea ei spre pururi nepătrunse

misterioase porţile din veac,

 *

nimic, apoi, n-o să mai poată fi

ca însăşi prospeţimea dimineţii,

căci mamele ne pleacă zi de zi,

de la-nceput, până-n sfârşitul vieţii

aceasta-i raţiunea de a fi

Desen de Nicolae Crasi

*

m-am aşezat în trup şi mă duruse

o-ntreagă galaxie de pe cer

şi doar o stea părea că încă nu se

jertfise lumânării din ungher

şi captivat de-această lumânare

îmi pipăisem trupul îndelung

cu sufletul în calmă căutare

a celor necesare pentru drum

 *

şi mi-am făcut din ape încălţări

să-mi scrijelească urmele adânci

îndepărtate de îndepărtări

şi prefăcute într-un fel de stânci

în care am lăsat câte ceva

din ce n-a fost în suflet să încapă,

din ce nu are loc în undeva,

dar încă mai atârnă de o pleoapă:

 *

vreau să vă spun că am lăsat cuvinte,

fără să-mi pese când vor încolţi,

căci sufletul tânjeşte spre-nainte,

aceasta-i raţiunea de a fi

hai, robilor, ursiți-vă stăpânii!

Desen de Nicolae Crasi

*

sunt zile grele, când samsarii clipei

cu ghearele-și dispută România,

iar cerul plâns cu marginea aripei

îi logodește veșnic cu pustia,

dar tot aș vrea să fug, să nu mai văd

cu câtă disperare iar românii

își vor sorti pe patru ani stăpânii,

votând inconștienți pentru prăpăd,

 *

chiar dacă cerul plânge ostenit

de parcă-ar lărima în el străbunii,

samsarii clipei ne-au ademenit

și capturează, cetluind în funii

și viitorul pruncilor din noi,

ce sunt prădați, acuma și aici,

de lașitatea noastră de complici,

de resemnați istoric cu nevoi,

 *

zadarnic plouă, deci, fiindcă românii

nu dau vreun semn vremelnic de trezire,

deși din cer s-aude o scrâșnire:

hai, robilor, ursiți-vă stăpânii!

cu sufletul durând eternitate

Desen de Nicolae Crasi

*

n-am să mă plâng şi n-am să-mi pun poemul

să lâncezească-n jale şi-n desfrâu,

în viaţa asta o să-mi port totemul

năvalnic şi doar caii fără frâu

vor tropoti prin mine în cadenţa

luminilor din zori şi din apus

căci viaţa-n frumuseţe-i mai presus

decât va fi vreodată aparenţa

 *

nevoii omeneşti de veşnicie,

de-nchipuiri poetice primare,

eternitatea e o poezie

ce şi-a făcut sălaş în fiecare,

de-am învăţa vocală cu vocală

s-o desluşim şi s-o trăim cu firea

ne-ar copleşi frumos dumnezeirea

fără să-i dăm vreodată socoteală:

 *

trăind din plin miracolul vieţii

şi-n geruri cenuşii, şi-n ploi uitate,

în noi afla-vom cheia frumuseţii

cu sufletul durând eternitate

vino, să vezi şi să te bucuri, plouă!

*

stau lângă foc şi-mi povestesc străbunii

ce a mai fost prin cer cât am lipsit

şi sufletul mi-i tare ostenit

de ce înseamnă viaţă pentru unii:

ţi-am pregătit o ploaie, zice tata,

pe frânghiile ei să te scobori,

mai ai de ispăşit, încă nu-i gata

osânda vieţii printre muritori:

 *

mai lasă-l, zice mama bucuroasă

să îmi atingă sufletul încet

cu gesturi delicate, cu regret

că nu mă-ntorc definitiv acasă,

dar intervin părinţii din părinţi

şi visul mamei îl îndepărtează:

întoarce-te, căci ştii, de mai contează,

precum în cer aşa-i şi pe pământ!

*

şi iarăşi rupt din mama mea în două

cobor pe frânghii tot mai ostenit

şi-aud o voce calmă: te-ai trezit?

vino, să vezi şi să te bucuri, plouă!