ridică-te, trezeşte-te, Suceavă!

*

iar năvălesc potăile pe noi

şi nimeni nu  ridică nici o puşcă

să sperie, s-arunce la gunoi

acele zile care vin şi muşcă

şi stăpânesc terorizând oraşul

doar sfârtecând din suflete pe cale,

nu mai suport să văd mereu cum laşul

îşi schimbă viitorul pe sarmale,

*

nu mai admit s-aştept alte potăi,

căci gudurarea lor amăgitoare

este menită să-i dezbine, să-i

transforme-n prăzi pe cei ce-n resemnare

îşi caută refugiu trecător,

mizând pe falsa lor înţelepciune,

şi-n vremea asta, fără viitor,

chiar viitorul javrei se supune;

 *

încă e timp şi pentru demnitate,

dar vântură, odată, tot ce-i pleavă

şi, ca să-ajungi stăpână pe cetate,

ridică-te, trezeşte-te, Suceavă!

afişe mici şi suflete pitice

*

prin târg s-alege grâul de neghină:

afişe mici şi suflete pitice,

iar vinovaţii urbei fără vină

devin complici cu cei ce-au să ridice

stindardul unei alte împilări

în vremea ce se scurge într-o doară

şi martor sunt acestor întâmplări

care îmi lasă neamul fără ţară

 *

fără să ţip, fără s-arunc cu pietre

în umbrele afişelor buimace,

şi-n ceruri zac străbunii lângă vetre,

şi-n târgul ăsta sufletul meu tace

de parcă-ar fi prea strâns legat cu funii

şi aruncat în ocnă şi în moarte

fără să-i pese că deasupra unii

se bucură sălbatic de departe,

 *

pe când minciuna laurii şi-i pune,

ceasornicul din turnuri mai insistă

cu numărări de nostalgii străbune,

deşi suceava nici nu mai există

Cântec pentru Gura Humorului

Gura Humorului, panoramă

*

Ghiceam în arbori rădăcini străvechi

Ursite de alean și de uitare,

Rămase pe sub streșine perechi

Ale căderii lumii în uitare,

*

Har deslușit aflam în rădăcini

Urmând să-mi fac din el închinăciune,

Mărturisind Humorul cu lumini

Odinioară flăcări și tăciune

Răzbind spre cer să-ți vindece strămoșii

Uitați în depărtată rătăcire

Lângă cireșii plini de stele roșii

Uimite de această împlinire,

Iar cei plecați astfel ne dau de știre

*

Cântec scris la rugămintea Carlei Voinescu.

şi când mă caut, nu mă mai găsesc

*

pe când amurgul începea să fiarbă

prin frunzele din codrii ruginii,

m-au căutat cuvintele prin iarbă

şi mi-au aflat doar urmele târzii,

le-au descălţat de tălpi şi nostalgie

şi le-au luat cuvintele-n înalt

ca să rămân o linişte pustie

întinsă între eu şi celălalt

*

şi-am protestat, am aruncat spre ele

cu ce-mi căzu, în pripă, la-ndemână,

cu roua de pe ierburi – nişte stele

care-au decis în ceruri să rămână

şi nu s-a-ntors nimic din aruncare

şi nu m-a pedepsit nici un blestem

în viaţa asta ca o-nfiorare

de adieri prin ierburi şi mă tem

 *

că am plecat să locuiesc cuvinte

acolo-n colţul pururea ceresc,

iar depărtarea vrea să mă-nspăimânte

şi când mă caut, nu mă mai găsesc

chemarea tinereţii pământească

*

întoarce-te, s-a auzit un glas

şi-am fost convins că tinereţea strigă

pe când făceam pe cale un nou pas,

iar strigătul acela mă intrigă

încât scrâşnesc: spre ce? la ce folos?

şi-mi scormonesc prin suflet cu obidă,

de-atâta cale-am tot păşit pe jos

şi calea-mi pare tot mai insipidă

*

încât răspund: de nu ar fi răscruci,

m-aş fi oprit pe veci lângă fântână

sub umbra ce o ţes aceiaşi nuci

ademenind drumeţii să rămână

şi să se-nchine nucului stingher

ce-şi prăbuşeşte larga lui coroană

într-un ungher de zare şi de cer

ca o vocală lângă o consoană

*

din care s-au durat vremelnicii

şi nu cuvinte care să zidească;

şi-n urmă tot răsună în pustii

chemarea tinereţii pământească