chemarea tinereţii pământească
*
întoarce-te, s-a auzit un glas
şi-am fost convins că tinereţea strigă
pe când făceam pe cale un nou pas,
iar strigătul acela mă intrigă
încât scrâşnesc: spre ce? la ce folos?
şi-mi scormonesc prin suflet cu obidă,
de-atâta cale-am tot păşit pe jos
şi calea-mi pare tot mai insipidă
*
încât răspund: de nu ar fi răscruci,
m-aş fi oprit pe veci lângă fântână
sub umbra ce o ţes aceiaşi nuci
ademenind drumeţii să rămână
şi să se-nchine nucului stingher
ce-şi prăbuşeşte larga lui coroană
într-un ungher de zare şi de cer
ca o vocală lângă o consoană
*
din care s-au durat vremelnicii
şi nu cuvinte care să zidească;
şi-n urmă tot răsună în pustii
chemarea tinereţii pământească