şi nu permite, Doamne, învieri

*

vai, Doamne, câtă linişte apasă

în universul cu lumini create,

în care m-ai trimis să-mi aflu casă

şi năzuire spre eternitate,

uitând ce-a fost şi ce-ar urma să fie

după întoarceri şi mai ostenite

de căutarea ta în poezie

şi-n dimineţi superb dezlănţuite,

 *

vai, Doamne, sufletul meu tace

ca o icoană pusă căpătâi

al zilelor din care se desface

lumina ta de-a pururi cea dintâi,

iar eu, pribeag şi cu speranţa ninsă

de clipocirea stelelor de sus,

sunt lumânarea zorilor aprinsă

din zorii mei şi până în apus,

 *

sunt o lumină căutând făgaşul

şi curgerea ursită prin tăceri,

şi-n cale, stâncă, stă numai oraşul

şi nu permite, Doamne, învieri

şi ca puls al vremurilor şi

*

am văzut cum pun în creangă merii

iar peceţi superbe ale vieţii,

dar pe cerul lin al primăverii

dau năvală corbii şi ereţii:

ştiu, la noapte, iar o să învie

fiul harul tatălui ceresc,

şi-atunci sper şi fiul meu să fie

cântecul prin care să-ntregesc

 *

irosirea mea de măr în floare

proaspăt devastat de-aceiaşi orbi

care-aduc pe cer, din depărtare,

şiruri de ereţi şi nori de corbi,

cântul lui să-mi prelungească drumul

până-n adierile de vânt,

să mă-nvie-n sunete postumul

cânt pe care nu apuc să-l cânt,

*

căci rămâne cântul înviere

doar în fiul care-l va trăi

respirându-l proaspăt din tăcere

şi ca puls al vremurilor şi

ion drăguşanul: în noaptea învierii

*

în noapte nouă crengi de măr

cu nouă flori desferecate

au luminat în adevăr

nedreapta mea singurătate

şi nouă crengi de păr urmară

cu alte nouă flori stinghere

când se făcuse primăvară

printr-o firească înviere

 *

şi-atunci cu rănile aprinse

venise cineva să cânte

şi sângele i se prelinse

pe urme-n ierburile sfinte

şi am cules atâta rouă

să nu-mi mai fie veşnic sete

şi-atunci cu mâinile-amândouă

am risipit prin ierbi regrete

*

şi-abia acum pricep că nu e

în rugăciunea spusă-n şoapte

decât prilej de-a bate cuie

în toate florile din noapte

ion drăguşanul: cina cea de taină

*

la cina mea întotdeauna singuri

s-au adunat străbunii şi urmaşii

ca salahori pribegi ai unei linguri

cu taina cinei vindecându-şi paşii:

ne aşezam cutremuraţi în iarbă

şi-aveam nişte mesteceni lumânări,

dar şi tovarăşi încântaţi să soarbă

din nostalgia pentru depărtări

*

şi când frângeam din pâini şi din visare,

şi când gustam din vinul ca un sânge,

înnobilat de-aceeaşi depărtare

deasupra cerul începea a plânge

căci nu-mi ştiam strămoşii, doar străbunii

şi doar urmaşii care au să vină,

pe care îi zărisem în cărbunii

din vatra pregătită spre hodină,

 *

dar conştienţi de taina sfintei cine,

când luna precum pâinea proaspăt frântă

prin suflete ne zugrăvea destine,

noi ascultam tăcerea: auziţi? iar cântă!

fiindcă Iisus păşea ca primăvară

Durer, Iisus pe Muntele Măslinilor – Universul literar, 1927

*

s-au fost aprins în cer pe-nalte vetre

făclii şi-n vreme ce priveam în sus

în umbra mea se arunca cu pietre

iar eu tăceam, mă arătam supus

şi îmi purtam doar umbra zdrenţuită

pe calea mea de pietre întreruptă

când răsună din cer descremenită

porunca din străbuni: acuma, luptă!,

*

să nu-ndrăzneşti cumva să te închini

căci sângele nu merită ocară,

nu eşti Iisus, cununile de spini

le poartă cei nepregătiţi să moară!

să nu cutezi să stingi aceste focuri

pentru popasul celor ce-or veni,

ci şiroieşte-ţi sângele prin locuri

fiindcă şi moartea e un fel de-a fi!

 *

apoi, târziu, când s-a făcut tăcere

şi am privit din suflet spre afară,

se petrecea o nouă înviere

fiindcă Iisus păşea ca primăvară

*