cu Dumnezeu mă am destul de bine

*

cu Dumnezeu mă am destul de bine,

căci nu mă culc pe lacrima altui,

şi-adeseori el mai trezeşte-n mine

câte un strop din ce e harul lui,

căci viaţa mea, prin cântec închinată

luminilor, îi e cumva pe plac

şi-mi dăruieşte bolta înstelată

când mi-i urât aici şi-aş vrea să scap,

*

dar armonia asta-i otrăvită

de umbrele bigoţilor din drum

care aruncă-n ceruri o clipită

şi-mi maculează sufletul cu fum,

şi-atuncea râd, căci râsul e lumină

în armonia cosmică din jur,

ca să refuz prostia ce se-nchină

doar beznelor cu încâlcit contur,

 *

şi evadez, şi mă tot duc hai-hui,

convins că, în ursirile divine,

cum nu mă culc pe lacrima altui,

cu Dumnezeu mă am destul de bine

în oarbă rătăcire numai orbii

*

sunt pregătit de jertfă, trupul meu

aşteaptă piatra care să-l dărâme

şi să desprindă doar din el fărâme

aripile cu care zbor şi eu

spre rătăciri, spre irosiri de sine

şi de calvar al lumii pământeşti:

hai, suflete, înalţă-te, căci eşti

fărâma depărtărilor senine

*

şi-i vremea tu să te întorci acasă

din trupul care ţi-a tot fost popas,

din cântecele tale ce-au rămas

în sângele ce s-a-nchegat pe masă,

hai, suflete, eşti aşteptat departe

în armonia cosmicei cântări,

e timpul să te-ntorci în depărtări,

deci rupe-te din pagina de carte

*

şi lasă-mi trupul pradă pentru corbii

acestor zori de zi amăgitoare

în care au să-l calce în picioare

în oarbă rătăcire numai orbii

*

*

zăcând îşi află ultimul mister

*

călătoream prin veacuri căutând

un sens şi pentru ziua următoare

ca pelerin al zărilor flămând

doar de alean şi doar de depărtare,

purtam pe umeri cerul călător

şi apăsat de dulcea lui povară

cu vârstele mi-am tot dorit să zbor

dincolo de ferestre, dar afară,

*

în universul calm şi desuet

cu frânghiile razelor de lună

zăcea legat de-a pururi un poet

ce mă-ndemna să mergem împreună

să protestăm şi să aflăm dreptate

în spiritul acestui univers,

l-am slobozit din frânghii – din păcate

se-ncolăci pe trupul lui un vers

*

şi-l ferecă în singura distanţă

egal dispusă între noi şi cer

să înţeleg că lumea în speranţă

zăcând îşi află ultimul mister

*

*

să pot pleca apoi şi mai departe

*

ursită-i clipa împlinirii slovei

şi de-o să plec în marele mister

cenuşa mea cu apele Moldovei

vreau să-mi urmeze sufletul în cer,

m-oi îngropa în ceruri ca strămoşii

plecând pe calea lor primordială,

să nu mă mai ajungă ticăloşii

premeditez desprinderea finală

 *

drept evadare din urâtul vieţii

şi, bandajându-mi sufletul rănit,

o să-l înalţ pe calmul dimineţii

cu cântecele mele-n nesfârşit

şi-o să-l aşez acolo lângă focuri

mereu de veghe, încă luminând

adeseori înspre aceste locuri

ca să-l aud pe fiul meu cântând,

 *

ca să-mi adun din cântul lui putere

şi-astfel, cum scrie doar în sfânta carte,

cântecul lui să-mi fie înviere

să pot pleca apoi şi mai departe

*