Cântec în amurg: Graţielei Sulugiuc

*

Geam ostenit, cu cercevele sure,

roşul amurg încă mai stă la pândă

ademenind sub crâncena-i secure

ţinutul ce ne naşte-ntru osândă,

iar de-i simţim tăişul fulgerat

el despleteşte ispăşiri pe zare

legându-ne de sacru-i scăpătat

agonizând încet în fiecare,

*

Secunda lui drept clopot se aude

ursind vremelnicii fără pripas,

la marginile lumii stele ude

ud lăcrimează peste ce-a rămas,

glorificând speranţe şi iluzii

intersectate-n vieţuiri pieziş

un clopot scapă în amurg confuzii

căzând pe gâtul ierbilor tăiş.

Cântec frivol: Gabrielei Havriliuc

*

Galopuri sacre mi se-aud prin sânge

agonizând în depărtări de ceaţă

bătute-n plânsul celuia ce plânge

rănit definitiv numai de viaţă,

iar lumânarea scapără pe boltă

eternităţi persuasiv promise,

lumina ei frivolă mă revoltă

atunci când văd cum spulberă prin vise

*

Himerele dintotdeauna sfinte

aduse de credinţă pe pământ,

vânări târzii ce spulberă cuvinte

rostogolind frunzarele în vânt,

iar caii trec, năprasnicul galop

linşează clipa ce mă odihneşte

incendiind-o, cosmicul potop

urzeşte doar cenuşa ce trezeşte

căderile-n lumină, snop cu snop.

Cântec în destrămare: Corinei Scîntei

*

Corăbii lungi s-au destrămat pe mare,

o să le pun pe cerul meu la noapte

rupând o stea cu gest de închinare,

iar ierbile cu clocotite şoapte

nu or să-mi ierte gestul meu păgân

afurisindu-mi cu migală paşii

*

Sau or să-mi ceară-n cor să mai amân

ca să încapă-n ceruri numai laşii
îndoctrinaţi şi pustiiţi de ei,

nicicând străpunşi de ierbi precum de săbii,

toţi osteniţi şi-aproape funigei;

erau, cândva, pe mări, printre corăbii,

iluzii şi speranţe, şi idei.

Cântec pământesc: lui Florin Sinescu

*

Flămânzi de veşnicii când trec poeţii,

la marginile lumii, în fântână,

o zare precum roua dimineţii

rămâne după ei şi-i tot îngână

imaginar cu un contur de cruce

nins peste noi de-aceleaşi veşnicii

*

Să ne cuprindă dorul, când se duce

iluzia trăirii pe pustii,

nu e târziu şi nu e pământeşte,

eu încă am un cântec mângâiere

să-l pun pe suflet şi să-i spun: Trăieşte,

chiar dacă rostul frunzei în tăcere

ursit a fost din ceea ce-o urseşte!

Cântec cu cai: lui Lucian Francisc Csibi

*

L-am aşteptat la porţi, purtam cămaşa

ursirilor cu calmă disperare,

când el, sosind, îşi flutură vrăjmaşa

iluzie prin păsări călătoare,

apoi se depărtă, zdrobind prin mine

numai ninsori din coama lui desprinse,

*

Firavii fulgi îmi lunecau prin vine

răpuşi de-nstrăinări, şi ele ninse

adeseori la margine de vreme,

numai să-mi pară-n straşnicu-i galop

că şi-ar găsi odihna în poeme,

iar eu să-mi aflu-n trecere un scop,

să mă dărâm ca un nisip fierbinte

cântându-i goana cea fără de rost

*

Când el dispare şi dispar cuvinte

sub urme dure, sub galop anost;

ispita mea-i dintotdeauna timpul,

bravam în faţa lui şi parcă-am fost

iluzia ce-o şterge anotimpul.