Cântec totemic: lui Constantin Irimia

*

Credeam în viaţă disperant de singuri,

oraşul luneca spre depărtare

nevolnic zornăind numai din linguri

sperând în amăgirea viitoare,

totemuri vechi se prelingeau pe glezne

apoi se transformau într-o cătuşă,

nu ne păsa şi o purtam prin bezne

trăgând zăvorul negru de pe uşă,

iar când lăsam lumina să răzbată

ne alungau cu pietre-nstrăinaţii

*

Iradiind de-o negură ciudată

rămasă drept stigmat în alte spaţii

imense, solitare şi străine,

mărturisite doar de prevestiri,

ignoră-le şi-ntoarce-te în tine,

ai de durat şi alte amintiri!

Cântec în amurg: Graţielei Sulugiuc

*

Geam ostenit, cu cercevele sure,

roşul amurg încă mai stă la pândă

ademenind sub crâncena-i secure

ţinutul ce ne naşte-ntru osândă,

iar de-i simţim tăişul fulgerat

el despleteşte ispăşiri pe zare

legându-ne de sacru-i scăpătat

agonizând încet în fiecare,

*

Secunda lui drept clopot se aude

ursind vremelnicii fără pripas,

la marginile lumii stele ude

ud lăcrimează peste ce-a rămas,

glorificând speranţe şi iluzii

intersectate-n vieţuiri pieziş

un clopot scapă în amurg confuzii

căzând pe gâtul ierbilor tăiş.

Cântec frivol: Gabrielei Havriliuc

*

Galopuri sacre mi se-aud prin sânge

agonizând în depărtări de ceaţă

bătute-n plânsul celuia ce plânge

rănit definitiv numai de viaţă,

iar lumânarea scapără pe boltă

eternităţi persuasiv promise,

lumina ei frivolă mă revoltă

atunci când văd cum spulberă prin vise

*

Himerele dintotdeauna sfinte

aduse de credinţă pe pământ,

vânări târzii ce spulberă cuvinte

rostogolind frunzarele în vânt,

iar caii trec, năprasnicul galop

linşează clipa ce mă odihneşte

incendiind-o, cosmicul potop

urzeşte doar cenuşa ce trezeşte

căderile-n lumină, snop cu snop.

Cântec în destrămare: Corinei Scîntei

*

Corăbii lungi s-au destrămat pe mare,

o să le pun pe cerul meu la noapte

rupând o stea cu gest de închinare,

iar ierbile cu clocotite şoapte

nu or să-mi ierte gestul meu păgân

afurisindu-mi cu migală paşii

*

Sau or să-mi ceară-n cor să mai amân

ca să încapă-n ceruri numai laşii
îndoctrinaţi şi pustiiţi de ei,

nicicând străpunşi de ierbi precum de săbii,

toţi osteniţi şi-aproape funigei;

erau, cândva, pe mări, printre corăbii,

iluzii şi speranţe, şi idei.

Cântec pământesc: lui Florin Sinescu

*

Flămânzi de veşnicii când trec poeţii,

la marginile lumii, în fântână,

o zare precum roua dimineţii

rămâne după ei şi-i tot îngână

imaginar cu un contur de cruce

nins peste noi de-aceleaşi veşnicii

*

Să ne cuprindă dorul, când se duce

iluzia trăirii pe pustii,

nu e târziu şi nu e pământeşte,

eu încă am un cântec mângâiere

să-l pun pe suflet şi să-i spun: Trăieşte,

chiar dacă rostul frunzei în tăcere

ursit a fost din ceea ce-o urseşte!