Cântecul împovărării: lui Vladimir Novogreblevschi

*

Vremelnică povară e viaţa, am fost laş

lăsându-mă în trupul acesta răstignit,

apoi sedus de umbre pierdute prin oraş

de-a rostogolul duse de vânt în asfinţit,

iar trecerea aceasta trăită prin destin

m-a-ndepărtat de stele în pulberi şi fărâme

impuse de adâncul paharului divin

rapace numai timpul în el să mă dărâme.

*

Nu mă împac şi pace cu ce mi-i dat să fiu,

o veşnică revoltă îmi clocoteşte-n sânge,

vânând aceiaşi îngeri ce revoltat mă ştiu,

orbit de ocrotirea lor sacră, ce mă strânge,

guri lacome de fiară sunt aripile lor

rănind cu muşcătura vremelnica-mi osândă,

eu nu sunt eu prin viaţă, ci-s fumul călător,

ba nici atât, sunt ţinta cuiva ce stă la pândă

lăsându-mi libertatea de-a fi cât mai supus,

evlavios din teamă şi credincios de frică,

văd tot mai des cum însăşi iubirea lui Iisus

se spulberă pe cruce prin cei ce o ridică,

cum să le fiu complice şi cum să mă prefac,

hoinar fără speranţă, cum soarta îmi indică,

iau cântecul de mijloc şi-l zvârl spre cer. Şi tac…

Cântecul lunii: lui Nick Făgădar

*

Nicicând nu a fost luna mai amară,

iar stelele-n cruzimea lor mai sfinte

ca-n curmezişul nopţilor de vară

oracular cioplite pe cuvinte

la margine de lume ancestrală,

acolo unde trecem prin părinţi

egali cu cea mai amplă îndoială

*

Frângând cireşe cosmice în dinţi,

apoi dispare luna şi ne pasă

ghicind pe cerul larg imensul gol

amar al lunii ce mereu ne lasă

distrugerii-n lumescul rostogol,

absenţa ei e gheara ce ne scurmă

rupând în noi drept rană câte-o urmă.

Cântecul ultimului cântec: Laurei Ursu

*

Lăsaţi mestecenii să-mi poposească-n cale,

am să le spun un cântec de-altădată,

un imn al întâlnirilor finale

rămas captiv în iarba-nrourată,

am să le dau, cu împrumut şi vamă,

*

Un suflet fulgerat prin vremuire,

revoltele-mi târzii, de bună seamă,

să li le las cu dreaptă moştenire:

un ultim cântec, spus să mă deşire…

Cântecul şi risipa: lui Ioan Cătălin Nechifor

*

I-am ascultat cântând, dar n-aveau trup,

oglinzile-i cătau cu disperare,

aveam atunci nevoie să astup

ninsorile cu păsări călătoare,

*

Căci le zărisem urmele dansând,

arzând prin iarba deasă şi-ncruntată,

treceau tot fără umbră, dar cântând

aidoma ninsorii de-altădată,

le-am aşternut şi sufletul sub paşi,

inima stoarsă de-nserări pribege,

numai să-i simt cât sunt de uriaşi,

*

Numai să pot trăi aceeaşi lege,

ei parcă-au râs şi parcă-au dat de veste

cântând mereu înstrăinaţi de toate,

hotarul dintre noi curgea spre creste,

iar sufletu-mi sorbea eternitate

fără să-i pese că a prins să fiarbă

o ultimă poveste în cetate:

risipa mea precum un fir de iarbă.

Cântecul sfinţeniei: lui Constantin Emil Ursu

*

Cuvintele zidesc vremelnicie,

o pasăre le scapă peste lume

ninsoare şi furtună, şi făclie

suind pe cer din mările în spume,

tăind pe cer doar desluşiri amare

anume ca să-ncapă în cuvinte,

nici nu mai ştiu cu viaţa mea din care

trup mi-am ales şi cum l-am pus să cânte,

iar mai apoi, printre păşiri stângace,

n-am mai avut nici vreme să mă ştiu,

* 

Eram doar umbra umbrelor dincoace

mărşăluind pe urme în pustiu,

iar pasărea îmi presura lumină

la marginile nopţii de popas,

 *

Unde-am să-ajung cu vremea ce mă-nchină

rătăcitor şi cât am mai rămas

să duc povara moştenirii sfinte,

urcând spre ceruri munţii de cuvinte.