*
Lăsaţi mestecenii să-mi poposească-n cale,
am să le spun un cântec de-altădată,
un imn al întâlnirilor finale
rămas captiv în iarba-nrourată,
am să le dau, cu împrumut şi vamă,
*
Un suflet fulgerat prin vremuire,
revoltele-mi târzii, de bună seamă,
să li le las cu dreaptă moştenire:
un ultim cântec, spus să mă deşire…
*
I-am ascultat cântând, dar n-aveau trup,
oglinzile-i cătau cu disperare,
aveam atunci nevoie să astup
ninsorile cu păsări călătoare,
*
Căci le zărisem urmele dansând,
arzând prin iarba deasă şi-ncruntată,
treceau tot fără umbră, dar cântând
aidoma ninsorii de-altădată,
le-am aşternut şi sufletul sub paşi,
inima stoarsă de-nserări pribege,
numai să-i simt cât sunt de uriaşi,
*
Numai să pot trăi aceeaşi lege,
ei parcă-au râs şi parcă-au dat de veste
cântând mereu înstrăinaţi de toate,
hotarul dintre noi curgea spre creste,
iar sufletu-mi sorbea eternitate
fără să-i pese că a prins să fiarbă
o ultimă poveste în cetate:
risipa mea precum un fir de iarbă.
*
Cuvintele zidesc vremelnicie,
o pasăre le scapă peste lume
ninsoare şi furtună, şi făclie
suind pe cer din mările în spume,
tăind pe cer doar desluşiri amare
anume ca să-ncapă în cuvinte,
nici nu mai ştiu cu viaţa mea din care
trup mi-am ales şi cum l-am pus să cânte,
iar mai apoi, printre păşiri stângace,
n-am mai avut nici vreme să mă ştiu,
*
Eram doar umbra umbrelor dincoace
mărşăluind pe urme în pustiu,
iar pasărea îmi presura lumină
la marginile nopţii de popas,
*
Unde-am să-ajung cu vremea ce mă-nchină
rătăcitor şi cât am mai rămas
să duc povara moştenirii sfinte,
urcând spre ceruri munţii de cuvinte.
*
M-au devorat femei, dar nu îmi pasă,
iluziile lor le duc pe cale,
hotarul se scufundă şi m-apasă
amurgul întrupărilor din jale,
iar când deschid fereastra şi când strig
*
Par să-mi audă sufletul mai toate
ademenite-n umbra mea de frig,
născându-mi umbra care mă străbate
zid dărâmat sub talpa senzuală
a ultimei femei din viaţa mea,
râzând de suflet, peste fila goală
ursind din verbe doar un ciob de stea
*
Pieziş să-l pun pe cerul înstelat,
Iar el să deie lumii socoteală
Măcar că prin femei am existat.
O, mamă, nu-s luceferi şi ciuturi pline nu-s
*
Reîntâlnirea cu colegii de promoţie de la Liceul “Ştefan cel Mare” din Suceava, dincolo de sentimentul covârşitor că aparţin unei uriaşe familii, de care nu o să mai despart vreodată (regret că, din pricina aglomerării, nu am putut merge la “berea de luni”, dar, în viitor, nu o s-o mai ratez), mi-a răvăşit amintirile, reîmprospătându-le şi învăluindu-le într-o mireasmă luminoasă şi iluminătoare.
*
Astfel am redescoperit icoanele veşnice ale sufletului meu şi mi s-a făcut atât de dor de mama şi de tata, încât i-am vorbit ierbii, descifrându-i pe amândoi în cosmicitatea blajinei ei unduiri.
*
Mama, Viorica Bursuc, fata Porfirei Bolohan, absolventă a Liceului de Fete “Doamna Maria” din Suceava, nu a profesat niciodată la catedră, optând pentru dragoste. L-a iubit pe tata, Ilie Gâză (Ili Adeli sau Toma Alimoş, cum era cunoscut în satele din preajma Merenilor), atât de adânc şi de profund uman, încât, deşi a rămas văduvă la doar 36 de ani (tata a murit când abia împlinise 43), nu s-a mai recăsătorit, jertfindu-se mie. Mama nu s-a trăit pe sine, dar m-a trăit şi, din ceruri, încă mă mai trăieşte pe mine cu o neasemuită sfinţenie, care mă copleşeşte şi mă doare până în ultimul zvâcnet al sângelui.
*
Cu mama
*
*În vremea liceului, îi închinasem, în revista “Sinteze“, un poem, pe care-l scrisesem când am împlinit zece ani şi pe care tot încerc, de vreo câţiva ani, să-l spun, cu ocazia diverselor manifestări literare, dar niciodată nu izbutesc să-l declam, pentru că începe să-mi tremure glasul şi să mă strivească lacrimile:
*
Cântecul mamei
*
Dar nici o slovă, mamă, nu ţi-am lăsat deoparte!…