Răpus discret de şiruri de cocori,
aştept amurgul care vine, vine
desprins brutal din cerul fără nori,
uitând de steaua stinsă pentru mine;
*
Ban de argint mi-i luna în balans,
e scris să-mi fie luna şi veşmântul
rotit frumos în veşnicii de dans,
când voi ciopli definitiv cuvântul
eternităţii clipei ireale
ascunsă sub păcate ancestrale.
Iarăşi rănit amarnic de ierbi fără prihană,
oraşul înfăşoară sub paşii lui desculţi
nostalgică risipă, din care-şi fac icoană
*
Bătrânii ce se-adună pe la răscruci mai mulţi,
aramele din dangăt din nou îi împresoară,
iar iarba îi cuprinde pe toţi şi îi supune
ţipând din rădăcina care a prins să doară
amiezile din urmă, cânt tu, amărăciune,
nu îţi mai afli locul şi te transformi în seară.
N-am mai văzut vreo pasăre să ţipe,
iar pe fâşia lumii de lumină
chiar dacă mai despică-n jur aripe
o linişte polară se înclină,
lumi ireale se-nvelesc în gheaţă,
apoi se prăbuşesc în atmosferă,
erau, cândva, locuitori în viaţă,
*
Bătea un puls prin lumea efemeră,
apoi s-a domolit închis în sine,
rapace mistuindu-se prin vreme,
bătrâni cobzari încătuşau destine
arzând adânc cenuşile-n poeme.
Când mi-am uitat cireşii lângă zori,
oraşul aştepta cu porţi deschise
să vină fiii lui risipitori,
toţi îngeri trişti şi-mpovăraţi de vise;
avea, atunci, oraşul un alean
cu aripi largi pe ceruri desfăcute,
hotarul lui, în umbra de oştean,
eterniza doar umbre neştiute,
*
Am plâns, atunci, şi am privit spre zări,
cireşii mei s-au fost desprins din mine,
hălăduiau spre alte depărtări
irositoare numai de destine,
ţipau sfâşietor, dar prea departe
erau cireşii zărilor senine,
iar eu sfârşeam doar filă într-o carte.
Frate cu natura doar de sărbători,
luni îmi pun cămaşa îngerilor lungă,
o să tai pădurea şi pe căpriori
rândui-voi cerul, numai să vă-ajungă
iar pentru-nchinare, iar pentru dezmăţ,
negustori de suflet, fără suflet încă,
*
Astfel încât cerul, în deplin răsfăţ,
vouă să vă fie în credinţă stâncă,
restul se va duce cioburi după ciob
amânând în valea patimii adâncă
mitul transformării fiului în rob.