Frate cu natura doar de sărbători,
luni îmi pun cămaşa îngerilor lungă,
o să tai pădurea şi pe căpriori
rândui-voi cerul, numai să vă-ajungă
iar pentru-nchinare, iar pentru dezmăţ,
negustori de suflet, fără suflet încă,
*
Astfel încât cerul, în deplin răsfăţ,
vouă să vă fie în credinţă stâncă,
restul se va duce cioburi după ciob
amânând în valea patimii adâncă
mitul transformării fiului în rob.
Dangăt de aramă, luna de pe cer
iarăşi îmi măsoară paşii cu migală,
noaptea se-nfăşoară-n linişti şi mister,
umbra ei albastră cade ireală
ţintuindu-mi paşii pe un drum ciudat
aşternut pe zarea zărilor înfrântă,
*
Am de dus o umbră până-n scăpătat
vitregit de umbra-mi dintr-odată frântă,
ruptă lângă dangăt aspru de aramă,
arsă pe sub paşii lumii care cântă
mistuită-n noaptea care mă destramă.
Galaxii de rouă ierbile-mi apasă,
eu mă-nchin doar ierbii înviind în zori,
tălpile mi-s pietre-n drumul către casă,
am de dus pe umeri cerul fără nori,
*
Am de pus, în casă, pe pereţi icoană
patimile mele de rebel târziu,
ostenit de roua fără de prihană
pironită-n iarba despre care scriu
efemerul cântec ce mă rupe-n două:
iarbă, pe de-o parte, pe de alta, rouă!
Călătoream şi nu-mi păsa de vreme,
oricum era lumină pe pământ,
natura învăţase să mă cheme,
să-mi pună zorii trupului veşmânt,
treceam prin gări, mă risipeam cu fumul
amiezilor uitate-n dans străin,
nici nu conta spre ce mă duce drumul
tăcerilor trăite drept destin,
iar când aflam popasuri ireale
nu-mi mai păsa aproape de nimic,
*
Ardeam mistuitor, desprins din cale,
gândind că-i timpul iar să mă ridic,
apoi păşeam, rostogolind spre zare
fântâni neprihănite şi fântâni
incluse în legende călătoare,
ţinându-mă cu stelele de mâini:
era târziu, dar nu ştiam că doare,
iar tu ai izbutit să mă amâni!
Timpul, o fecioară pusă pe dezmăţ,
intră-n încăperea cerului senină,
braţul l-aş întinde, dar ca să-l înhăţ
e târziu şi vremea încă mă închină
ridicându-mi ochii tot mai răzvrătiţi,
istoviţi de goana timpului pe zare,
urmele-mi înţeapă paşii osteniţi,
*
Arşi de exilarea ierbii-n depărtare;
vino, deci, tăcere, vino şi mă-nşfacă
risipind cenuşa zilei pe pământ,
ai puterea sacră de-a sili să tacă
menestrelii vremii, palele de vânt.