Cântecul dimineţii: lui Florin Cramariuc
Femei în alb s-au despletit de bezne
lângă hotarul nopţii ostenite,
ospăţul ierbii mi-a înfipt în glezne
risipa sângeroasă de cuţite,
iar cântecul e ţipăt şi aripă,
nu-şi mai găseşte altă întrupare
*
Când pleacă şi femeile în pripă
răpite senzual de depărtare,
abia atunci şi-abia aici se-arată
mâinile lor în cosmica rotire
a dansului prin care, câteodată,
robia se transformă-n mântuire;
i-atâta de târziu în prea devreme,
urme de paşi au prins să se înşire
ca sângele jertfirii în poeme.