Am văzut cum caii, jarişte de foc,
luminau adâncul lumilor create,
inimă, aşteaptă în acelaşi loc
ninsă de iluzii şi de ceruri, poate;
*
Coamele lor ude mi-au rămas sprâncene
arcuite-n fugă înspre cerul dens,
lăcrimez, de-atuncea, stelele alene,
iar pe dâre ude îmi tot aflu sens,
năruind prin viaţă umbra lor subţire
care aminteşte nefiresc de cai,
inimă, ţi-i timpul, prin ursită, mire,
uită de scăpare, căci scăpare n-ai
cât eşti o fărâmă din întreaga fire!
Turnuri de biserici se scufundă-n cer,
iar penelul vremii dezinvolt se joacă,
burgul mă-nfăşoară-n umbre şi mister,
efemer mă strânge ca-ntr-o promoroacă
ruga risipită-n jur de sacerdoţi
imn şi umilire fără de prihană,
ultimul lor cântec fu luat de hoţi,
*
Cumpărându-l, astăzi, l-am făcut icoană,
o să-mi cer, odată, timp pentru-nchinare
să mă caut singur, când zădărnicie
orele mă plouă cu o taină care
vag se desluşeşte, încercând să-mi fie
arderea cenuşii filelor de carte
niciodată arse, veşnic prea departe.
Dincolo de ape creşte veşnicia,
o tot văd în freamăt lin prin univers,
iarna, de-i îngheaţă apei temelia,
nu rata-voi şansa s-o ating din mers,
am atâtea fructe de cules din ea,
*
Cosmicele roade încă mă îmbie,
am să muşc, atuncea, lacom dintr-o stea
tremurândă încă şi în veşnicie;
au contururi repezi de femei în dans
rugurile-aprinse-n stelele în scapăr,
greu să-nşfaci lumina-n cosmicul balans,
iar eu am nevoie de o stea, să-mi apăr
urmele tăcerii – noaptea învierii.
Dacă-am văzut că setea mă străbate,
am întrebat, cu disperare-n ring:
n-aveţi, cumva, un strop de libertate,
un singur strop, cu care să mă sting?;
ţineam în mâini doar armele zălude,
*
Bătrânii luptători, şi ei sleiţi,
uimiţi priveau, de teamă că-i aude
rânduitorul vieţii cu răniţi,
ghiceam şi-n ei povara însetării,
habar n-aveam că nu-i puteam înfrânge,
ei se-adăpau, pe pragul disperării,
adeseori cu propriul lor sânge
ursit să risipească numai ură,
astfel fiind croit de la natură.
Galaxia cântă, prinsă la edec,
a tot tras istorii molcome-n adânc,
biruind prin treceri cele care trec
rânduite-n traista-i, prinsă la oblânc,
iar în jur adâncul se aşterne-n cupe,
erodând doar forma cupelor finale,
liniştea-i linţoliul, pus ca să astupe
*
Cântul galaxiei, risipit pe cale;
astfel se întrupă cel fără de trup,
răstignit drept suflet numai pe cuvinte,
am văzut pe boltă gurile de lup
bântuind prin beznă, puse să-nspăimânte
ultimele stele, lăcrimate, sus,
şi pierdute-n spaţiu numai de Iisus.