Cântec idolatru: Anisiei Ursu

*

Atunci când vei găsi un chip cioplit,

nu te-nchina, dar trebuie să-ţi pese,

iar de visezi întoarcerea în mit,

să-i retrăieşti trăirile-nţelese,

iubirile-i pierdute fără sens

acolo, în matricea lui primară,

*

Unde, odată, s-a trăit mai dens

risipa care astăzi ne-nfăşoară,

sau să te-nchini, când simţi că-aşa e bine,

urmând să afli cale către tine!

Cântecul zborului: lui Nicu Amurăriţei

*

N-a existat nicicând din zare-n zare

invazie de cruci aşa măreaţă,

căci zborul e o cruce în mişcare

unduitoare peste tot ce-i viaţă,

*

Am tot văzut prin vremi acele cruci,

m-am şi-nchinat sub cosmice altare,

ultimul zbor sfârşise la răscruci

răpus de-o nefirească-nstrăinare,

abia l-am bandajat şi mi-a fost milă,

răni uriaşe se mutau în mine,

iar sufletul în pacea lui ostilă

ţipa spre zboruri închinări depline,

era, astfel, ca umbra unui nor

instinctual o pasăre în zbor.

Cântecul dimineţii: lui Florin Cramariuc

Femei în alb s-au despletit de bezne

lângă hotarul nopţii ostenite,

ospăţul ierbii mi-a înfipt în glezne

risipa sângeroasă de cuţite,

iar cântecul e ţipăt şi aripă,

nu-şi mai găseşte altă întrupare

*

Când pleacă şi femeile în pripă

răpite senzual de depărtare,

abia atunci şi-abia aici se-arată

mâinile lor în cosmica rotire

a dansului prin care, câteodată,

robia se transformă-n mântuire;

i-atâta de târziu în prea devreme,

urme de paşi au prins să se înşire

ca sângele jertfirii în poeme.

Cântecul timpului: lui Alin Calinciuc

Am văzut cum caii, jarişte de foc,

luminau adâncul lumilor create,

inimă, aşteaptă în acelaşi loc

ninsă de iluzii şi de ceruri, poate;

*

Coamele lor ude mi-au rămas sprâncene

arcuite-n fugă înspre cerul dens,

lăcrimez, de-atuncea, stelele alene,

iar pe dâre ude îmi tot aflu sens,

năruind prin viaţă umbra lor subţire

care aminteşte nefiresc de cai,

inimă, ţi-i timpul, prin ursită, mire,

uită de scăpare, căci scăpare n-ai

cât eşti o fărâmă din întreaga fire!