Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 147

Cântecul înserării: lui Ion Băiţan

Iarăşi rănit amarnic de ierbi fără prihană,

oraşul înfăşoară sub paşii lui desculţi

nostalgică risipă, din care-şi fac icoană

*

Bătrânii ce se-adună pe la răscruci mai mulţi,

aramele din dangăt din nou îi împresoară,

iar iarba îi cuprinde pe toţi şi îi supune

ţipând din rădăcina care a prins să doară

amiezile din urmă, cânt tu, amărăciune,

nu îţi mai afli locul şi te transformi în seară.


Cântecul vremelniciei: lui Nicolae Barbă

N-am mai văzut vreo pasăre să ţipe,

iar pe fâşia lumii de lumină

chiar dacă mai despică-n jur aripe

o linişte polară se înclină,

lumi ireale se-nvelesc în gheaţă,

apoi se prăbuşesc în atmosferă,

erau, cândva, locuitori în viaţă,

*

Bătea un puls prin lumea efemeră,

apoi s-a domolit închis în sine,

rapace mistuindu-se prin vreme,

bătrâni cobzari încătuşau destine

arzând adânc cenuşile-n poeme.


Cântecul cireşilor: lui Costache Achiţei

Când mi-am uitat cireşii lângă zori,

oraşul aştepta cu porţi deschise

să vină fiii lui risipitori,

toţi îngeri trişti şi-mpovăraţi de vise;

avea, atunci, oraşul un alean

cu aripi largi pe ceruri desfăcute,

hotarul lui, în umbra de oştean,

eterniza doar umbre neştiute,

*

Am plâns, atunci, şi am privit spre zări,

cireşii mei s-au fost desprins din mine,

hălăduiau spre alte depărtări

irositoare numai de destine,

ţipau sfâşietor, dar prea departe

erau cireşii zărilor senine,

iar eu sfârşeam doar filă într-o carte.


Cântecul împătimirii: lui Florin Avram

Frate cu natura doar de sărbători,

luni îmi pun cămaşa îngerilor lungă,

o să tai pădurea şi pe căpriori

rândui-voi cerul, numai să vă-ajungă

iar pentru-nchinare, iar pentru dezmăţ,

negustori de suflet, fără suflet încă,

*

Astfel încât cerul, în deplin răsfăţ,

vouă să vă fie în credinţă stâncă,

restul se va duce cioburi după ciob

amânând în valea patimii adâncă

mitul transformării fiului în rob.


Cântecul umbrei: Dinuţei Avram

Dangăt de aramă, luna de pe cer

iarăşi îmi măsoară paşii cu migală,

noaptea se-nfăşoară-n linişti şi mister,

umbra ei albastră cade ireală

ţintuindu-mi paşii pe un drum ciudat

aşternut pe zarea zărilor înfrântă,

*

Am de dus o umbră până-n scăpătat

vitregit de umbra-mi dintr-odată frântă,

ruptă lângă dangăt aspru de aramă,

arsă pe sub paşii lumii care cântă

mistuită-n noaptea care mă destramă.


Pagina 147 din 149« Prima...102030...145146147148149