*
Marmura ursită trup de împrumut
a pierdut pe cale sufletul stingher
răstignit în sine de la început
ca să se înalţe în curând la cer,
ea îşi duce golul dur ca o speranţă
lină, dar deşartă, patimă pustie,
*
Clătinând omătul ce-a spuzit pe clanţă
albul ce-aminteşte vag de veşnicie,
năruită-n sine marmura aşteaptă
trecătoare vremuri să i se închine,
e târziu, pe-afară timpul se îndreaptă
astăzi mai agale numai înspre sine.
*
Gări dezlănţuite lunecă-n paragini,
haosul îndeasă înspre zări ruine,
este veacu-n care mă dărâm în pagini
ostenit să-mi caut aripile-n mine
risipindu-mi trupul pururi ca o gară
grâului ofrandă, ierbilor amar,
horelor de stele care mă-mpresoară
eu le-am dus cununa spinilor în dar
*
Fără să-mi mai pese că în depărtări
liniştea-i o gară-n calmă prăbuşire,
umbra ei fatală naşte-n înserări
trupului cămaşă veşnică de mire,
umbră-mi este trupul, sufletul mi-i umbră,
restul e tăcere cosmică şi sumbră.
*
Zidit drept jertfă-n trupul ce mă poartă
am de-ndurat o sete ancestrală
har şi blestem armonizate-n soartă
astfel încât să pună la-ndoială
risipa asta de lumini şi viaţă
intrată de la naştere-n derivă
alunecând spre clipa ce mă-nvaţă
*
Finalul să-l aştept ca pe-o misivă
incendiind prin setea mea cu scrisul
nociv al veşniciilor pierdute,
iar de mă iert, mi se dărâmă visul
şi cântecele cele ne-ncepute.
*
Orgile au tăcut, şi-au tras cerul pe pleoape,
lungile perdele ale stelelor cad
gălăgios ca un zvâcnet de aprige ape
abia slobozite de lumină din vad,
*
Fără veste amurgul din culori se dezghioacă,
iar prin iarbă tăcerea urme sacre ascunde,
năruindu-mă-n ierbi aş fugi spre niciunde
ireal sigilat într-un scrâşnet de toacă
şi el, ca şi mine, întrebându-se: Unde?
*
Luminile prin vechiul burg s-au stins
urmând ca noaptea bezna să-şi răsfeţe
mult mai departe, într-un larg cuprins
intersectat în scapăr de tristeţe,
nici un opaiţ târziu, ieşit din uz,
iscarea de lumină nu şi-o-ncheagă,
ţâşnirea beznei burgului confuz
a copleşit cu negru lumea-ntreagă,
*
Dar mai e timp şi-s suliţi la-ndemână,
o să le-nşfac şi-o să le-azvârl nervoase
muiate ca-n otrăvuri în lumină,
incendiind cu alb numai prin case
ninse de zgura zorilor fierbinte,
târg ostenit, din vremuri ce se-nchină
eternităţii fără de cuvinte.