Cântecul stâncii: Rodicăi Dranca

*

Ridică-te şi mergi, mi-a spus şoptit

odinioară şi o spune încă,

dar s-a deschis o rană de cuţit

incendiind lumina într-o stâncă,

chiar de-aş păşi, din rănile adânci

ar izbucni lumina şi m-ar frânge

*

Desferecată de păşiri din stânci,

rostogolindu-mi haosul prin sânge,

am de ales şi nu mă pot supune

nici lacrimii ce-ncrâncenat o şterg

când mă revolt că şoapta lui apune

abandonându-mă. Şi n-am de-ales, şi merg…

Cântecul ecoului: lui Eugen Dominte

*

Ecou înalt o pasăre ciudată

umbrea cu aripi liniştea, s-o fure

grăbind spre cer prin steaua lăcrimată

elegiac de-o zare de pădure,

numai să pot să mă ghicesc ecou

*

De-a curmezişul lumilor ostile

ori să încerc o naştere din nou

mărturisit fiind de alte zile,

iar pasăre de-o fi să mă întrup,

numai de umbre m-oi putea dezice

tristeţile din jur să le astup,

ecoul să îl mut în nişte spice.

Cântecul frunzelor: lui Gheorghe David

*

Ghicisem că sunt salcie pe mal,

hotar al apei care stă la pândă

eu să nu scap din salcia osândă

ori, furios, să mă transform în val;

răbdam supus, de crengi împovărat,

gândind că apa-n curgeri dezinvolte

har îmi va da, cândva, pentru revolte,

etern doar n-o să stau încătuşat,

*

Dar apei nu părea să îi mai pese,

avea în ea atâta libertate,

venea din cer, urca, trăia în toate,

iar noi, pe mal, în pâlc de sălcii dese,

desfăşuram din crengi singurătate.

Cântec boem: lui Mihnea Blidariu

*

Mâinile înalţă cupele cu vin,

iarăşi fierbe-n zare un amurg subţire

hotărându-mi clipa-n care să mă-nchin

numai pe sub cerul ca o mănăstire,

efemer supliciu cu femei nervoase

apucând de toarte sufletu-mi stingher,

*

Beau paharul sorţii până-mi intră-n oase

liniştea să taie răni ca un hanger,

idolatră-mi pare liniştea aceea

dăltuind pe zare clipa de apoi,

am trăit-o veşnic şi mi-a fost femeia

rătăcită-n mine într-o zi cu ploi

ireal să-mi mute sufletul departe,

unde timpul curge pagină de carte.