Cântecul memoriei: lui Marcel Cantea
*
Marmura ursită trup de împrumut
a pierdut pe cale sufletul stingher
răstignit în sine de la început
ca să se înalţe în curând la cer,
ea îşi duce golul dur ca o speranţă
lină, dar deşartă, patimă pustie,
*
Clătinând omătul ce-a spuzit pe clanţă
albul ce-aminteşte vag de veşnicie,
năruită-n sine marmura aşteaptă
trecătoare vremuri să i se închine,
e târziu, pe-afară timpul se îndreaptă
astăzi mai agale numai înspre sine.