Cântecul infernului: Crinei Laura Chaşoschi

*

Contur pentru infernul cu iluzii

răsfrânte senzual în dimineaţă

iar seamănă supremele confuzii

numai sub paşii desluşiţi drept viaţă,

apoi se face iarăşi primăvară

*

Lângă ceaslovul clipei ce mă toarce

aproape ireal şi mă-mpresoară

uimirile spre care m-aş întoarce

rarefiat de vise şi izbânzi

asemeni unei păsări solitare

* 

Când stelele sunt ochii lumii blânzi

habotnic plânşi în semne de-ntrebare,

ademeniţi, apoi, într-un pripas

şi-ncarceraţi într-un alean cu vise

orbirilor finale să dea glas

sonor doar despre viaţa care mi se

crucifica în cântec, să rămână

hotar între luminile promise

iluziei ce încă mă amână.

Cântecul desferecării: Danei Gavrilaş

*

Dintotdeauna am tot fost cireş

acoperit de floare şi de stele,

nu s-a-ntâmplat vreodată să dau greş

atunci când am urmat ursirii mele,

* 

Gândeam inflorescenţele-ndelung

apoi le slobozeam spre depărtare

visând într-o plutire să ajung

risipelor târzii desferecare,

iar când pe cer drept semn de mântuire

luminile se duc în leneş scapăr,

adăpostesc în creanga mea subţire

şiragul cosmic. Doar ca să mă apăr.

Cântecul îndungării: Ralucăi Giurcă

*

Ridic o stea şi-nchin de sănătate

apoi o beau cu-o sete ancestrală,

las după mine umbre şi păcate

urmele vieţii-n cruntă încâlceală,

chiar dacă-aş bea luminile la rând

aceiaşi sete vie m-ar răpune,

 *

Ghicesc în stele, umărul meu stâng

iarăşi dă semn târziu că va apune

uitat în galaxii îndepărtate

ruina unui lung alean prelung

ca un ecou de bucium în cetate,

atâta doar. Şi beau, să mă îndung.

Cântecul conturului: Mirelei Adomnicăi

*

Mai am de dus cobzarii înspre nopţi,

iar cântecele lor desferecate

risipă fac pe bolta ce-o adopţi

etern în ciobul de eternitate

lângă copacul cu foşniri astrale,

adăpostit sub streaşina de cer,

*

Acolo unde jumătăţi de cale

desferecau doar umbre care pier

ori descâlceau făpturile umane

miraculos din tainele din jur,

numindu-mă, strigându-mi grav: Ioane,

iar ai răpit din cosmicul contur

cuvintele cu care-ţi scrii poemul

acesta, despre lumea dimprejur!,

iar eu răspund: Tot nu-mi găsesc totemul!…

Cântecul sufletului: lui Mihai Bejinariu

*

Mesteacănul, o zeitate slavă,

iarăşi şi-a pus veşmânt de sărbătoare;

hai să-ţi arăt şi sufletu-mi, Suceavă,

ascuns în înfrunziri înfiorare,

ia seama doar, atunci când te apropii,

*

Bătând din aripi, nu cumva să-l sperii

egalizând înmuguriri cu snopii

jertfiţi în toamna frunzelor, puzderii

idealist foşnind numai proteste

nuntirilor din tainele cereşti,

atât îţi cer, Suceavă, în poveste

ridică-ţi fruntea albă, când păşeşti,

iar sufletul, iertând, o să-ţi închine

un imn în care s-a făcut ciorchine.