Cântecul închinării: lui Nicolae Dobromir

*

Nu-i nici un corb cu patimă să-mi strige

indiferenţa vremii în declin

care îmi prinde sufletu-n cârlige

o veşnicie să-l tot ţină-n chin,

lumina a rămas să mă vegheze

aidoma instinctului matern,

e imposibil corbii să cuteze

*

Dansul macabru, când abia aştern

o linişte supremă peste vreme

bolnav doar de lumină şi popas,

riscându-mi amintirile-n poeme

ori doar în soarta care mi-a rămas;

mărturisit, cum sunt, doar de lumină,

incendiat cu stele de pripas,

ridic cuvântul, şi-atunci el mă-nchină!

Cântec fără umbră: Mariei Cantea

*

Mi-am aşternut doar umbrele-n oglindă

aidoma ca fructele-n cămări

riscând ca viaţa însăşi să mă prindă

incendiat adânc de depărtări,

apoi golindu-mi sufletul de pradă

* 

Copil am fost, prin iarbă alergând,

atunci s-au strâns copacii să mă vadă

nuntind din crengi aproape ca nicicând,

treceam prin ierbi cu roua subsuoară

eşec al ierbii crude, până când

am fost răpit de seară. Bună seara!

Cântecul memoriei: lui Marcel Cantea

*

Marmura ursită trup de împrumut

a pierdut pe cale sufletul stingher

răstignit în sine de la început

ca să se înalţe în curând la cer,

ea îşi duce golul dur ca o speranţă

lină, dar deşartă, patimă pustie,

 *

Clătinând omătul ce-a spuzit pe clanţă

albul ce-aminteşte vag de veşnicie,

năruită-n sine marmura aşteaptă

trecătoare vremuri să i se închine,

e târziu, pe-afară timpul se îndreaptă

astăzi mai agale numai înspre sine.

Cântecul umbrei: lui Gheorghe Flutur

*

Gări dezlănţuite lunecă-n paragini,

haosul îndeasă înspre zări ruine,

este veacu-n care mă dărâm în pagini

ostenit să-mi caut aripile-n mine

risipindu-mi trupul pururi ca o gară

grâului ofrandă, ierbilor amar,

horelor de stele care mă-mpresoară

eu le-am dus cununa spinilor în dar

*

Fără să-mi mai pese că în depărtări

liniştea-i o gară-n calmă prăbuşire,

umbra ei fatală naşte-n înserări

trupului cămaşă veşnică de mire,

umbră-mi este trupul, sufletul mi-i umbră,

restul e tăcere cosmică şi sumbră.

Cântec neînceput: lui Zaharia Finiş

*

Zidit drept jertfă-n trupul ce mă poartă

am de-ndurat o sete ancestrală

har şi blestem armonizate-n soartă

astfel încât să pună la-ndoială

risipa asta de lumini şi viaţă

intrată de la naştere-n derivă

alunecând spre clipa ce mă-nvaţă

*

Finalul să-l aştept ca pe-o misivă

incendiind prin setea mea cu scrisul

nociv al veşniciilor pierdute,

iar de mă iert, mi se dărâmă visul

şi cântecele cele ne-ncepute.