*
Ispitele au năvălit în jur,
o să îmi nărui sufletu-n ispite
numai să-mbrace drept târziu contur
iarba ce-nalţă înspre cer cuţite,
căci mă răzbate-o sete de demult
apocaliptic năruind prin mine,
*
Iar eu nu fac decât să o ascult
frânt de-o risipă calmă de destine,
tot mai adânc mă caut şi mă tem
ocnaşii dinspre vârste să nu fugă
dincolo de cuvinte; în poem
eu încă mai trăiesc precum o rugă.
*
Cândva, în cer, m-au condamnat la viaţă,
osânda s-a rostit cu-nfrigurare,
năluci albastre mi-au tot dat povaţă
să mă socot dator cu ascultare,
trimisu-m-au, apoi, în trup şi-n vreme
anume pentru-o lungă ispăşire
născocitor de crâncene poeme
trăite în adânc drept răstignire,
iar eu, supus, am acceptat zidirea,
nu mi-am luat aripile cu mine,
*
Purtam în locul lor numai rostirea
liturgică a zărilor divine,
astfel încât uitasem să le smulg
conturul unor cosmice lumini
iradiind din pulsul unui fulg
nervurile cununilor de spini.
tot mai târziu şi tot mai nicăierea
adulmecând, căci vine graţierea.
*
Curând şi eu am poposit la porţi,
oraşul se-nchina cu resemnare
nuntirilor şi învia din morţi
să-ncerce-o rătăcire şi mai mare,
târziu era, sosisem prea târziu,
amurgul se fixase în piroane,
noaptea-şi clădise beznele-n pustiu
tulburător întins peste balcoane,
iar prin oraş se auzeau femei
născând o zi cu mult mai inutilă
*
Hotărnicită vag cu flori de tei,
orbecăind cu tălpile în silă
rostogolite peste nopţi şi zile,
bătând cadenţa vremii în derivă,
oraşul năruindu-l peste file
vâscos precum cerneala impulsivă
a nopţii care s-a topit în sine;
nu mai e timp, cu grabă decisivă
ultimul cântec spulberă prin mine.
*
Vinovat pentru păsări, pentru cerul opac,
am să urc eşafodul de cuvinte nescrise
să mă las pedepsit de cuvinte, să tac
iarăşi şi iar despre lumea de vise
la un ţărm părăsită doar de păsări în zbor,
eu am fost şi-am văzut şi-am dat ţipăt amar,
*
Graurii toţi mi-au cerut să-i omor
atunci, lângă ţărm, lângă timpul hoinar,
lângă sufletul meu copleşit de zăpadă,
amurgind în zăpezi anotimpul barbar
năruit doar în sufletul meu ca o pradă.
*
Când ne-nchinăm în cântecul nescris,
oraşele se surpă-n depărtare
rostogolite-n ierburi şi în vis
la marginea Corlatei uimitoare,
apoi apare Cerbul de pe cer
topindu-se în vârste dezinvolte
atunci când în Corlata, din mister,
*
Vin stelele, desferecând revolte
iarăşi în sacre hore strămoşeşti
odihna să şi-o afle-n poezie,
la marginea Corlatei chiar trăieşti
eternitatea neamului târzie,
târziu poem, care ne urci în sânge
asediat de ritmuri ancestrale,
*
Ţie ţi-i dor şi ţie ţi-i a plânge
adeseori înspre această cale,
ridică-te şi mergi, şi ia-ţi răsplata
aici şi-acum! În veacul ce se frânge,
nemuritoare este doar Corlata.