Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 144

Cântecul frunzelor: lui Gheorghe David

*

Ghicisem că sunt salcie pe mal,

hotar al apei care stă la pândă

eu să nu scap din salcia osândă

ori, furios, să mă transform în val;

răbdam supus, de crengi împovărat,

gândind că apa-n curgeri dezinvolte

har îmi va da, cândva, pentru revolte,

etern doar n-o să stau încătuşat,

*

Dar apei nu părea să îi mai pese,

avea în ea atâta libertate,

venea din cer, urca, trăia în toate,

iar noi, pe mal, în pâlc de sălcii dese,

desfăşuram din crengi singurătate.


Cântec boem: lui Mihnea Blidariu

*

Mâinile înalţă cupele cu vin,

iarăşi fierbe-n zare un amurg subţire

hotărându-mi clipa-n care să mă-nchin

numai pe sub cerul ca o mănăstire,

efemer supliciu cu femei nervoase

apucând de toarte sufletu-mi stingher,

*

Beau paharul sorţii până-mi intră-n oase

liniştea să taie răni ca un hanger,

idolatră-mi pare liniştea aceea

dăltuind pe zare clipa de apoi,

am trăit-o veşnic şi mi-a fost femeia

rătăcită-n mine într-o zi cu ploi

ireal să-mi mute sufletul departe,

unde timpul curge pagină de carte.


Cântecul înrădăcinării: lui David Croitor

*

Despovărat de cântec şi prihană

am împietrit cu palmele pe cer,

viori târzii am conturat din pană,

iar pana scrijelea un alt mister

despre o altă sacră scrijelire

*

Cu alte vieţi pe bolţile pustii

rar tulburate-n zări de amintire

ori de cenuşa veşnicilor vii,

ieşiţi şi ei în univers să prade

tărâmurile sfintelor lumini,

o să plantăm pe-acele palisade

răsaduri de durat prin rădăcini.


Cântecul cutumelor: Violetei Codorean

*

Vânzându-mă pe numai trei arginţi

iude zălude vesel se adună,

o să le văd cum se scobesc în dinţi

la un ospăţ pe cale să apună,

e hotărât prin soartă să mă las

torturilor nevinovată pradă,

am de făcut în hăul lor un pas

*

Ca iudele să poată să mă vadă

om prăbuşit şi frânt de suferinţi

după o altă mitică vânzare,

oraşul să-i admire ca pe sfinţi

răzbunători, meniţi să mă doboare

eternizând pe după zări postume

aceeaşi degradare de cutume.

necunoscute, însă în vigoare.


Cântecul şarpelui: lui Ştefan Alexandru Băişanu

Ştefan Alexandru Băişanu: Iartă-mi, Doamne, omeneştile slăbiciuni: Patria şi peştera lui Platon!

Ştefan Alexandru Băişanu: Iartă-mi, Doamne, omeneştile slăbiciuni: Patria şi peştera lui Platon!

*

Şarpele casei căuta cu migală

temniţa fructelor – cămară pustie,

ecou risipit într-o lume domoală

furată brutal de ce-a fost poezie,

atunci mi-a fost zi şi-am pus mâna pe băţ

numai să pot de ursiri să mă apăr,

*

Am o viaţă în care să tot pot să învăţ,

limpezindu-mi hotarul cu fărâma de scapăr

efemer ca şi mine, dar durabil aprins

ca o candelă veche de-o ciudată sfinţenie

sau să cad la răscruce fără veste învins,

aşteptând aşteptarea cu silită smerenie;

nimănui n-o să-i pese de răscrucea în care,

dărâmându-mă, azi, o să-mi fac temelie

rânduindu-mi runele într-o stâncă pe zare,

undeva cât mai cer, cât mai fi-va să-mi fie

*

Bardul clipei tovarăş de alean şi popas

atingând câte-o rază şi făcând-o să ţipe

ireal peste lume, peste tot ce-a rămas

şi rămâne prin clipa care-a prins să-nfiripe

alte vremi şi alt şarpe, întru veghe ursit,

numai el o să-nchege, când sub alte aripe,

universul va fi numai viaţă. Sfârşit.


Pagina 144 din 149« Prima...102030...142143144145146...Ultima »