Cântecul sensului: lui Constantin Plăcintă

*

Cândva, în cer, m-au condamnat la viaţă,

osânda s-a rostit cu-nfrigurare,

năluci albastre mi-au tot dat povaţă

să mă socot dator cu ascultare,

trimisu-m-au, apoi, în trup şi-n vreme

anume pentru-o lungă ispăşire

născocitor de crâncene poeme

trăite în adânc drept răstignire,

iar eu, supus, am acceptat zidirea,

nu mi-am luat aripile cu mine,

*

Purtam în locul lor numai rostirea

liturgică a zărilor divine,

astfel încât uitasem să le smulg

conturul unor cosmice lumini

iradiind din pulsul unui fulg

nervurile cununilor de spini.

tot mai târziu şi tot mai nicăierea

adulmecând, căci vine graţierea.