Cântecul oraşului: lui Constantin Horbovanu

*

Curând şi eu am poposit la porţi,

oraşul se-nchina cu resemnare

nuntirilor şi învia din morţi

să-ncerce-o rătăcire şi mai mare,

târziu era, sosisem prea târziu,

amurgul se fixase în piroane,

noaptea-şi clădise beznele-n pustiu

tulburător întins peste balcoane,

iar prin oraş se auzeau femei

născând o zi cu mult mai inutilă

*

Hotărnicită vag cu flori de tei,

orbecăind cu tălpile în silă

rostogolite peste nopţi şi zile,

bătând cadenţa vremii în derivă,

oraşul năruindu-l peste file

vâscos precum cerneala impulsivă

a nopţii care s-a topit în sine;

nu mai e timp, cu grabă decisivă

ultimul cântec spulberă prin mine.

Cântec de pradă: lui Vasile Galan

*

Vinovat pentru păsări, pentru cerul opac,

am să urc eşafodul de cuvinte nescrise

să mă las pedepsit de cuvinte, să tac

iarăşi şi iar despre lumea de vise

la un ţărm părăsită doar de păsări în zbor,

eu am fost şi-am văzut şi-am dat ţipăt amar,

*

Graurii toţi mi-au cerut să-i omor

atunci, lângă ţărm, lângă timpul hoinar,

lângă sufletul meu copleşit de zăpadă,

amurgind în zăpezi anotimpul barbar

năruit doar în sufletul meu ca o pradă.

Cântecul infernului: Crinei Laura Chaşoschi

*

Contur pentru infernul cu iluzii

răsfrânte senzual în dimineaţă

iar seamănă supremele confuzii

numai sub paşii desluşiţi drept viaţă,

apoi se face iarăşi primăvară

*

Lângă ceaslovul clipei ce mă toarce

aproape ireal şi mă-mpresoară

uimirile spre care m-aş întoarce

rarefiat de vise şi izbânzi

asemeni unei păsări solitare

* 

Când stelele sunt ochii lumii blânzi

habotnic plânşi în semne de-ntrebare,

ademeniţi, apoi, într-un pripas

şi-ncarceraţi într-un alean cu vise

orbirilor finale să dea glas

sonor doar despre viaţa care mi se

crucifica în cântec, să rămână

hotar între luminile promise

iluziei ce încă mă amână.

Cântecul desferecării: Danei Gavrilaş

*

Dintotdeauna am tot fost cireş

acoperit de floare şi de stele,

nu s-a-ntâmplat vreodată să dau greş

atunci când am urmat ursirii mele,

* 

Gândeam inflorescenţele-ndelung

apoi le slobozeam spre depărtare

visând într-o plutire să ajung

risipelor târzii desferecare,

iar când pe cer drept semn de mântuire

luminile se duc în leneş scapăr,

adăpostesc în creanga mea subţire

şiragul cosmic. Doar ca să mă apăr.