Cântecul mărturie: lui Mihai Pânzaru-PIM

M-au devorat femei, dar nu îmi pasă,

iluziile lor le duc pe cale,

hotarul se scufundă şi m-apasă

amurgul întrupărilor din jale,

iar când deschid fereastra şi când strig

Par să-mi audă sufletul mai toate

ademenite-n umbra mea de frig,

născându-mi umbra care mă străbate

zid dărâmat sub talpa senzuală

a ultimei femei din viaţa mea,

râzând de suflet, peste fila goală

ursind din verbe doar un ciob de stea

Pieziş să-l pun pe cerul înstelat,

Iar el să deie lumii socoteală

Măcar că prin femei am existat.

Poezie de ion dragusanul No Comments Jun 21

Dar nici o slovă, mamă…

O, mamă, nu-s luceferi şi ciuturi pline nu-s

Reîntâlnirea cu colegii de promoţie de la Liceul “Ştefan cel Mare” din Suceava, dincolo de sentimentul covârşitor că aparţin unei uriaşe familii, de care nu o să mai despart vreodată (regret că, din pricina aglomerării, nu am putut merge la “berea de luni”, dar, în viitor, nu o s-o mai ratez), mi-a răvăşit amintirile, reîmprospătându-le şi învăluindu-le într-o mireasmă luminoasă şi iluminătoare.

Astfel am redescoperit icoanele veşnice ale sufletului meu şi mi s-a făcut atât de dor de mama şi de tata, încât i-am vorbit ierbii, descifrându-i pe amândoi în cosmicitatea blajinei ei unduiri.

Mama, Viorica Bursuc, fata Porfirei Bolohan, absolventă a Liceului de Fete “Doamna Maria” din Suceava, nu a profesat niciodată la catedră, optând pentru dragoste. L-a iubit pe tata, Ilie Gâză (Ili Adeli sau Toma Alimoş, cum era cunoscut în satele din preajma Merenilor), atât de adânc şi de profund uman, încât, deşi a rămas văduvă la doar 36 de ani (tata a murit când abia împlinise 43), nu s-a mai recăsătorit, jertfindu-se mie. Mama nu s-a trăit pe sine, dar m-a trăit şi, din ceruri, încă mă mai trăieşte pe mine cu o neasemuită sfinţenie, care mă copleşeşte şi mă doare până în ultimul zvâcnet al sângelui.

Cu mama

*În vremea liceului, îi închinasem, în revista “Sinteze“, un poem, pe care-l scrisesem când am împlinit zece ani şi pe care tot încerc, de vreo câţiva ani, să-l spun, cu ocazia diverselor manifestări literare, dar niciodată nu izbutesc să-l declam, pentru că începe să-mi tremure glasul şi să mă strivească lacrimile: