Cântecul împovărării: lui Vladimir Novogreblevschi

*

Vremelnică povară e viaţa, am fost laş

lăsându-mă în trupul acesta răstignit,

apoi sedus de umbre pierdute prin oraş

de-a rostogolul duse de vânt în asfinţit,

iar trecerea aceasta trăită prin destin

m-a-ndepărtat de stele în pulberi şi fărâme

impuse de adâncul paharului divin

rapace numai timpul în el să mă dărâme.

*

Nu mă împac şi pace cu ce mi-i dat să fiu,

o veşnică revoltă îmi clocoteşte-n sânge,

vânând aceiaşi îngeri ce revoltat mă ştiu,

orbit de ocrotirea lor sacră, ce mă strânge,

guri lacome de fiară sunt aripile lor

rănind cu muşcătura vremelnica-mi osândă,

eu nu sunt eu prin viaţă, ci-s fumul călător,

ba nici atât, sunt ţinta cuiva ce stă la pândă

lăsându-mi libertatea de-a fi cât mai supus,

evlavios din teamă şi credincios de frică,

văd tot mai des cum însăşi iubirea lui Iisus

se spulberă pe cruce prin cei ce o ridică,

cum să le fiu complice şi cum să mă prefac,

hoinar fără speranţă, cum soarta îmi indică,

iau cântecul de mijloc şi-l zvârl spre cer. Şi tac…