*
Când umbra umbrelor se-ntrupă
orbecăind din zare-n zare,
rănită-i liniştea de după
nuntiri de păsări călătoare;
e vremea frunzelor în scapăr
lăsate umbrelor povară,
*
Bandaj cu care să mă apăr
orgolios numai de seară
iertând poverile caduce
cuprinse-n ce mă înconjoară,
urmându-mi drumul ce mă duce.
*
Mai exişti?, întrebase cântăreţul cântând
iarăşi despre amărăciuni şi înfrângeri,
hăituit alergând peste răni până când
au venit, ca să-l mintă, ultimii îngeri
estompaţi de amurg şi probabil ucişi
lângă cântecul lui ca o rană deschisă,
am tăcut, am tăcut şi doar plânsetul îşi
*
Blestema începutul prin fereastra deschisă;
era noapte, atunci, şi prin somn şerpuiau
linişti subţiri, ferecate-n lumină,
dinspre stelele umede nişte linişti veneau
iar acum poposesc în poem şi se-nchină
mâinilor mele de lumini şiroind,
arse adânc într-o mitică vină:
nu mai ştiu ce-ntrebase cântăreţul cântând.
*
A doua zi, când se iviră cerbii
nuntind în depărtarea neguroasă,
am înviat la rădăcina ierbii
*
Ca să întâmpin soarele în casă,
oraşul vindeca şi era bine,
ziarele vesteau doar despre vreme
mărturisind risipele din mine
iubiri desferecate în poeme,
nu-mi mai păsa de încruntata lume,
aveam de dus lumina mea departe,
*
Iar stelele, pe bolţile în spume,
ghilotinau cu litere prin carte
numai tristeţi de-a pururi inutile
atuncea când ca să păşesc pe moarte
tu m-ai ales, prin naştere, copile!
*
Graurii mi-apasă sufletul de-o vreme,
am să zvârl cu piatra şi o să-i înjur
blestemând fereastra când de grauri geme
răstignindu-mi cerul într-un strâmt contur,
iarna să-i înşface stelele cu colţii,
efemer omătul cosmic să-i alunge,
lacăte să pună pe capacul bolţii
aspra fulguire care m-o străpunge,
*
Tot atunci luceferi în cireşi să-nvie
erodând cu seve nopţile din cer,
iar deasupra lumii calma poezie
şiroind în pagini sfântul ei mister
alte lumi să-ntrupe şi să le aştearnă
ninse de petale într-un efemer
urgisit şi-acela, în final, de iarnă!
*
Credeam în viaţă disperant de singuri,
oraşul luneca spre depărtare
nevolnic zornăind numai din linguri
sperând în amăgirea viitoare,
totemuri vechi se prelingeau pe glezne
apoi se transformau într-o cătuşă,
nu ne păsa şi o purtam prin bezne
trăgând zăvorul negru de pe uşă,
iar când lăsam lumina să răzbată
ne alungau cu pietre-nstrăinaţii
*
Iradiind de-o negură ciudată
rămasă drept stigmat în alte spaţii
imense, solitare şi străine,
mărturisite doar de prevestiri,
ignoră-le şi-ntoarce-te în tine,
ai de durat şi alte amintiri!