Cântecul mării: lui Mihai Octavian Ignat

*

Mă-mpresurau doar stelele puzderii,

iar ţărmurile aspru-nsângerate

hălăduiau, desferecând vederii

alt orizont cu valuri înspumate,

iconostas cu veşnicii în pripă

*

Organizate-n straşnice iluzii

ce vor dura aproape cât o clipă

toarsă-n finalul ultimei confuzii,

apoi şopteşte marea despre sine

visând fluid că o să-mi fie seamăn,

iar şansa asta îmi vuia prin vine

ademenind în sânge valul geamăn,

nu mai conta că vremea vremuieşte

Indiferentă cu indiferenţii,

grăbit păşeau în singura poveste

ninsori de stele numărând absenţii,

apoi căzuse ziua drept povară

trăindu-mă intens a doua oară.

Cântecul ninsorii: lui Viorel Muha

*

Vrajbele ninsorii le-am tot dus pe cale

istovindu-mi cerul vlăguit de mers

orizontul lumii brumelor finale

rezervându-l astăzi cu un ultim vers,

e târziu în cântec, dar cobzarii încă

linişte presoară peste ierbi de leac,

*

Mi-am cătat în suflet după o adâncă

unduire-a clipei şi am prins să tac

hotărând să-mi aflu numai în ninsoare

altă depărtare, mai irositoare.

Cântec damnat: Anei Muha

*

Au fost şi-apoi a fost să nu mai fie,

nu i-am văzut, dar i-am trăit în goană,

amurgul lor prelins în veşnicie

*

Mi-a devenit şi suflet, şi icoană;

un lung şirag al cailor apasă

hotarul meu vegheat de poezie

atunci când caii peste cer se lasă.

Cântec oropsit: lui Viorel Varvaroi

*

Vânturând cenuşa zilelor să treacă-n

iarba ce renunţă la pricini şi stele,

ostenit îmi caut umbra-ntr-un mesteacăn

rânduit pe zare de-nchinări rebele;

e adâncă pace-n albul irosit

lângă umbra care încă mă-nconjoară,

*

Vin mereu cocorii şi în asfinţit

albii mei mesteceni s-au oprit şi cântă:

ramură m-aş face şi m-aş desfrunzi

vinovat de iarna care mă urmează

am să-i dau arginţii liniştii din zi

ridicând mesteceni cerului drept pază

oropsind doar steaua-n leneşă cădere,

irosind-o-n spaţii, dacă mă tot cere.

Cântecul zorilor: Oanei-Maria Sîrbu-Botezat

*

Ospăţul cosmic s-a sfârşit în zori,

au mai rămas paharele cu vin,

nervuri stelare vindecă licori

adăpostite-n cupa ce-o închin,

*

Mi-i cerul gol, doar găurit de cuie,

ard nefiresc în mâinile străpunse

răni ancestrale, parcă o statuie

iar m-a păşit cu osiile unse

astfel încât sunt doar un câmp cu maci

*

Surpat pieziş între-nceput şi noapte,

în dimineţi ai poposit să taci

rostogolită-ntr-un vârtej de şoapte,

ba, mai târziu, când greierii-şi ascut

uneltele de pribegii sumare

*

Blândeţea ierbii care te-a durut

o să-ţi aştearnă drum spre depărtare

trecând discret spre nopţi şi mai aprinse

ecoul sfânt al sfintei dimineţi,

zăvorul nopţii stelele prelinse

abia le-a slobozit în alte vieţi

trezind speranţe prin treziri învinse.