Cântecul mării: lui Mihai Octavian Ignat

*

Mă-mpresurau doar stelele puzderii,

iar ţărmurile aspru-nsângerate

hălăduiau, desferecând vederii

alt orizont cu valuri înspumate,

iconostas cu veşnicii în pripă

*

Organizate-n straşnice iluzii

ce vor dura aproape cât o clipă

toarsă-n finalul ultimei confuzii,

apoi şopteşte marea despre sine

visând fluid că o să-mi fie seamăn,

iar şansa asta îmi vuia prin vine

ademenind în sânge valul geamăn,

nu mai conta că vremea vremuieşte

Indiferentă cu indiferenţii,

grăbit păşeau în singura poveste

ninsori de stele numărând absenţii,

apoi căzuse ziua drept povară

trăindu-mă intens a doua oară.