Cântecul zorilor: Oanei-Maria Sîrbu-Botezat
*
Ospăţul cosmic s-a sfârşit în zori,
au mai rămas paharele cu vin,
nervuri stelare vindecă licori
adăpostite-n cupa ce-o închin,
*
Mi-i cerul gol, doar găurit de cuie,
ard nefiresc în mâinile străpunse
răni ancestrale, parcă o statuie
iar m-a păşit cu osiile unse
astfel încât sunt doar un câmp cu maci
*
Surpat pieziş între-nceput şi noapte,
în dimineţi ai poposit să taci
rostogolită-ntr-un vârtej de şoapte,
ba, mai târziu, când greierii-şi ascut
uneltele de pribegii sumare
*
Blândeţea ierbii care te-a durut
o să-ţi aştearnă drum spre depărtare
trecând discret spre nopţi şi mai aprinse
ecoul sfânt al sfintei dimineţi,
zăvorul nopţii stelele prelinse
abia le-a slobozit în alte vieţi
trezind speranţe prin treziri învinse.