Cântecul oraşului: lui Constantin Horbovanu
*
Curând şi eu am poposit la porţi,
oraşul se-nchina cu resemnare
nuntirilor şi învia din morţi
să-ncerce-o rătăcire şi mai mare,
târziu era, sosisem prea târziu,
amurgul se fixase în piroane,
noaptea-şi clădise beznele-n pustiu
tulburător întins peste balcoane,
iar prin oraş se auzeau femei
născând o zi cu mult mai inutilă
*
Hotărnicită vag cu flori de tei,
orbecăind cu tălpile în silă
rostogolite peste nopţi şi zile,
bătând cadenţa vremii în derivă,
oraşul năruindu-l peste file
vâscos precum cerneala impulsivă
a nopţii care s-a topit în sine;
nu mai e timp, cu grabă decisivă
ultimul cântec spulberă prin mine.