Cântecul sufletului: lui Mihai Bejinariu

*

Mesteacănul, o zeitate slavă,

iarăşi şi-a pus veşmânt de sărbătoare;

hai să-ţi arăt şi sufletu-mi, Suceavă,

ascuns în înfrunziri înfiorare,

ia seama doar, atunci când te apropii,

*

Bătând din aripi, nu cumva să-l sperii

egalizând înmuguriri cu snopii

jertfiţi în toamna frunzelor, puzderii

idealist foşnind numai proteste

nuntirilor din tainele cereşti,

atât îţi cer, Suceavă, în poveste

ridică-ţi fruntea albă, când păşeşti,

iar sufletul, iertând, o să-ţi închine

un imn în care s-a făcut ciorchine.

Cântecul statorniciei: Cristinei David

*

Cei care văd se desluşesc în stele

răniţi suav de sacrele lumini,

iar depărtări de-a pururea rebele

stau să le pună drept cununi de spini

tristeţi provinciale iluzorii,

idei contrafăcute în trecut,

nocivitatea ce-o revarsă zorii

atunci când începutul a-nceput,

 *

Deci, cei ce văd se răstignesc pe cale

adeseori într-un prelung alean

vânând statorniciile domoale,

iar când se-nchină stelelor în van

dumnezeirea se-nfăşoară-n jale.

Cântecul clipei: lui Mihai Gîză

*

Mi-ai amintit de iarba de acasă,

iar eu mă-nchin nestăvilitei ierbi

hotărnicind-o vinovat din coasă

atunci când vremea-i goana unor cerbi

incendiaţi de sângele în clocot,

*

Gălăgios ca viaţa-n lunecare,

întunecaţi ca dangătul de clopot

zidit de veşnicie-n depărtare

anume pentru sacra numărare.

Cântecul închinării: lui Nicolae Dobromir

*

Nu-i nici un corb cu patimă să-mi strige

indiferenţa vremii în declin

care îmi prinde sufletu-n cârlige

o veşnicie să-l tot ţină-n chin,

lumina a rămas să mă vegheze

aidoma instinctului matern,

e imposibil corbii să cuteze

*

Dansul macabru, când abia aştern

o linişte supremă peste vreme

bolnav doar de lumină şi popas,

riscându-mi amintirile-n poeme

ori doar în soarta care mi-a rămas;

mărturisit, cum sunt, doar de lumină,

incendiat cu stele de pripas,

ridic cuvântul, şi-atunci el mă-nchină!

Cântec fără umbră: Mariei Cantea

*

Mi-am aşternut doar umbrele-n oglindă

aidoma ca fructele-n cămări

riscând ca viaţa însăşi să mă prindă

incendiat adânc de depărtări,

apoi golindu-mi sufletul de pradă

* 

Copil am fost, prin iarbă alergând,

atunci s-au strâns copacii să mă vadă

nuntind din crengi aproape ca nicicând,

treceam prin ierbi cu roua subsuoară

eşec al ierbii crude, până când

am fost răpit de seară. Bună seara!