Cântecul şarpelui: lui Ştefan Alexandru Băişanu

Ştefan Alexandru Băişanu: Iartă-mi, Doamne, omeneştile slăbiciuni: Patria şi peştera lui Platon!

*

Şarpele casei căuta cu migală

temniţa fructelor – cămară pustie,

ecou risipit într-o lume domoală

furată brutal de ce-a fost poezie,

atunci mi-a fost zi şi-am pus mâna pe băţ

numai să pot de ursiri să mă apăr,

*

Am o viaţă în care să tot pot să învăţ,

limpezindu-mi hotarul cu fărâma de scapăr

efemer ca şi mine, dar durabil aprins

ca o candelă veche de-o ciudată sfinţenie

sau să cad la răscruce fără veste învins,

aşteptând aşteptarea cu silită smerenie;

nimănui n-o să-i pese de răscrucea în care,

dărâmându-mă, azi, o să-mi fac temelie

rânduindu-mi runele într-o stâncă pe zare,

undeva cât mai cer, cât mai fi-va să-mi fie

*

Bardul clipei tovarăş de alean şi popas

atingând câte-o rază şi făcând-o să ţipe

ireal peste lume, peste tot ce-a rămas

şi rămâne prin clipa care-a prins să-nfiripe

alte vremi şi alt şarpe, întru veghe ursit,

numai el o să-nchege, când sub alte aripe,

universul va fi numai viaţă. Sfârşit.