colecţia „mircea streinul”
editura „muşatinii”
suceava
2011
cântecul cântecelor
am căutat şi am căzut învins,
nu întâlnisem aurele sfinte,
ci doar simboluri sacre, ireale,
neferecate încă în cuvinte,
şi fără voia mea m-am fost desprins
prin desluşirea cântecelor mele
de dincolo de cer, rănit mortal
de suliţa oştirilor rebele
de îngeri trişti, şi ei desprinşi, se pare,
din armonia cosmică, divină,
pe când silabe înjghebau poeme
din pietrele căzute, din lumină,
şi am cântat, apoi, în vârf de munte,
şi-am mângâiat cu degetele norii
scriind pe cer şi desenând contururi
de zodii cu-mpliniri aleatorii
fără să-mi pese că mă pierd prin cântec
în mult prea pământeşti vremelnicii,
că mă abandonez cu voluptate
doar timpului cu zvâcnete târzii,
că mă devoră timpul cu cruzime,
deşi m-aş smulge din acele fălci
care desprind din calma desluşire
cu lăcomie-nsângerate hălci;
am căutat şi iată că mă aflu
mai fără sens, mai fără năzuinţe,
cu trupul ostenit de dus pe cale
povara unei cosmice fiinţe
aprinsă-n mine doar ca scânteiere,
ca licăr iluzoriu şi difuz
din care-au scăpărat cu disperare
doar cântecele mele, un refuz
brutal al celor care mai există
în trufaşa, dar scurta existenţă
de închinări, de rugăciuni umile,
care cerşesc o stranie clemenţă;
nu-s vinovat, nu mi-am dorit să fiu,
în temniţa din trup din întâmplare
m-am prăbuşit şi, cum n-avusem aripi,
am tot rămas în trupu-mi închisoare
doar bandajând cu cântece prin mine,
sperând să-mi crească aripi şi să zbor
spre ce-i nedesluşit, spre veşnicie,
cu necuvânt cuvântul să-l însor
şi să-l transform în rună, în totemul
celui din urmă stâlp zodiacal,
cel înlesnind definitiv întoarceri
în ce e nenumit, dar ideal,
dar teamă mi-i şi chiar revoltă mi-i
că-n cântecele mele zac povară
prea multe desluşiri şi vechi cuvinte
ce le trăiesc masiv şi le omoară,
deci am să tac, voi tot clădi tăcere
între pământ şi cer şi mai departe,
dumnezeirea însăşi e tăcere,
de-aceea ce aude-n sfântă carte.
cântecul nopţii
culegătorul de zâmbete s-a ivit în oraş,
îşi făcuse din cer o desagă subţire,
fulguise o iarnă cam anemic şi laş
doar atât încât urmele lui să le-nşire,
iar noi, şiruri lungi de copaci desfrunziţi
de zâmbete, de speranţă şi viaţă,
eram siguri de noi, hibernând fericiţi
sub cătuşa aceea de pustiuri şi gheaţă;
va veni primăvara – ne doream în ascuns –
vor înmuguri zâmbete noi şi tenace;
era frig prin oraş, ceţuri reci ne-au străpuns
până în suflete cu o ură rapace,
iar dincolo de noi primăvara pândea
ca o boare anume doar de tainice şoapte;
ca un licăr prelins dintr-o umedă stea
culegătorul de zâmbete s-a fost stins. Şi e noapte!
cântecul zilei
s-a dus şi umbra zilei care-a fost
şi s-a pierdut în beznele finale,
o nouă zi nici nu-şi mai are rost,
în van o cheamă buciumul cu jale,
în gol cad frunze galbene, uscate
de parcă cerul lunecă în gol
şi moare ce a fost eternitate
prin ce-i numai vremelnic rostogol
şi nu-mi mai amintesc de ziua dusă
şi nu-mi mai pasă că s-a şi pierdut,
prin univers, de-a pururea răpusă,
mai rătăceşte ziua de-nceput
ca o scânteie cosmică, deplină
de ardere flămândă pe vecii,
ca roua de sub brume prin grădină,
ca pustiirea iernilor pustii;
şi se-nvelesc omături ireale
în viscol potolit şi în îngheţ
când înţeleg că nu există cale,
că totu-i fără rost şi fără preţ,
că, rătăcit într-un amurg anost,
numai îngheţul sufletul îmi scurmă:
s-a dus şi umbra zilei care-a fost
şi s-a pierdut în beznele din urmă.
cântecul regăsirii
am existat, am făptuit păcate,
am aruncat mereu cu barda-n cer,
dar nu regret, mi le asum pe toate
şi le socot un fel de giuvaer,
o amuletă, un stigmat anume,
pe care-l port înfiorat în piept
când trufaş calc pe ierbile din lume
să fiu bătut cu pietre pe nedrept;
când am greşit, m-am pedepsit pe mine
şi-am ispăşit nefericit de mult,
deci nu mă tem de judecăţi divine
şi, chiar dacă nu vreau să te insult,
ia seama, Doamne, voi sosi îndată,
cu demnitatea mea de muritor
să-ţi cer să te decizi dacă-mi eşti tată
sau doar înstrăinat judecător,
nu-mi cere, deci, să cad în umilinţă,
să ling pe trepte, chiar dacă sunt sfinte,
căci te-am trăit mai mult decât credinţă
drept suflet răstignit peste cuvinte!
cântecul mucenicilor
am întâlnit vreo câţiva mucenici
care-au trăit frumos pentru frumos
şi i-am chemat cu disperare-aici,
în timpul meu urât, primejdios,
ba încropisem chiar şi nişte trepte
să ţină loc de templu şi altar
sub streaşina pădurii înţelepte,
la rădăcina sfântului stejar;
dar n-au venit, n-aveam lumini aprinse
şi nu ne adunasem împrejur,
ci culegeam din stelele prelinse
nectarul galaxiilor cel pur
şi ne-ndopam cu grabă de furnici
nepăsători din cosmicul prinos,
am întâlnit, odată, mucenici,
dar s-au jertfit frumos pentru frumos.
cântecul apei
izvoarele, icoane ancestrale
şi întrupări de calmă veşnicie
se caută, se află, se adună
în linişte deplină şi târzie,
în valul spumegat al mării aspre
de dincolo de cele trecătoare
şi-n cerul larg, pe care trec corăbii
cu licărul discret de lumânare;
bătrâne Lao, prundul îţi păstrează
vagi spulberări de paşi pe lângă ape
ce încă rătăcesc spre prea departe,
spre nicăieri şi înspre prea aproape,
iar lângă maluri sălciile plecate
măsoară universul ce se frânge
şi ia contur de apă-n fremătarea
izvoarelor ce ne tot urcă-n sânge.
cântecul casei
vin sărbători şi risipesc speranţă,
ca lupii-nfometaţi vin sărbători
şi hărtănesc omătul de pe clanţă,
iar cerul geme lung din căpriori
şi e frumos în clipa chinuită
cu aspre-mpodobiri sărbătoreşti,
iar vremuirea pare-n loc oprită
ca să pândească-n tihnă la fereşti
şi amiroase-n jur a pâine coaptă
şi clopoţeii cântă în extaz
şi din înalt s-a fost desprins o şoaptă
şi lunecă aiurea pe obraz
şi-i veşnicie în tării surpate
încât nu mai contează că-ndărăt
zac florile şi frunzele uscate
sub giulgiul încleştatului omăt,
aprinse-s candelabrele solemne
deasupra lumii prinse-n sărbătoare
şi-n grinda casei se arată semne
şi-n cer e o ciudată-nfrigurare
şi-o cosmică pe veci intoleranţă
ce se întrupă iarăşi în ninsori,
vin sărbători şi risipesc speranţă,
ca lupii-nfometaţi vin sărbători.
cântecul vieţii
când m-am desprins din stelele de sus
şi am ţipat şi am rostit cuvinte,
purtam stigmatul blândului Iisus,
dar nu m-am priceput să iau aminte;
păşeam încet şi-n jur erau fiare
şi mi-au crescut şi ghearele, şi dinţii,
încă purtam stigmatele stelare
dincolo de oblonul greu al minţii;
mă rătăceam şi nu ştiam că-mi pasă
orbecăind de-a lungul şi de-a latul,
era în jur o goană furioasă
în care dispăru pe veci stigmatul,
iar scara lungă, rezemată-n cer,
căzu cu dâră ca o stea pribeagă
când am uitat că-s condamnat să sper,
că-s sorocit să-mi fie lumea dragă,
iar eu uram cu sângele aprins
orbecăirea asta inutilă,
deasupra cerul cu lumină nins
mi se părea o glumă infantilă
şi-am aruncat, atunci, cu barda-n el
ca să îi scutur fructele de sus
şi-a nins, atunci, cu cioburi de oţel
peste ce-a fost stigmatul lui Iisus
şi a durut, şi n-a durut, şi-a fost
deasupra lumii lacomă de sine
o rugăciune tot mai fără rost,
şoptită de mulţimea de destine
ce s-au desprins şi se desprind mereu
din prea aproape şi din prea departe
ca să păşească înspre Dumnezeu,
dar rătăcindu-şi calea înspre moarte;
deja-s cenuşă, iarbă încolţind
şi nu îmi fac iluzii că aş fi
cuvintele în iureş şi-n colind
care deschid ferestrele spre zi,
deja-s ce-am fost şi nu mai sunt nimic
în ceasul nopţii mele ostenit
când înspre cer condeiul îmi ridic
şi mă dărâm în pagină. Sfârşit.
cântecul iernii
mă-nfăşuram în viscoliri pribege
ademenit de aspre viscoliri,
prin sat plângeau doar candeli de aramă
la căpătâiul tinerilor miri,
iar albul frământat de-un neastâmpăr
al cerului pitit pe sub ninsori
tăiase cale trainică spre stele
ce atârnau frumos de căpriori;
şi mirosea a busuioc prin sate
şi-a pâine coaptă-n ţesturi mirosea,
era atât de cald şi-atât de intim
în risipiri sălbatice de nea
încât am râs şi parcă-am dat şi chiot
să-mi înflorească stelele pe faţă
când acceptam cu-atâta bucurie
osânda mea vremelnică la viaţă,
fără să ştiu cu-ntreaga mea fiinţă
că voi păşi mereu întru osândă,
fără să văd cum în lumina zilei
stau monştrii întâmplărilor la pândă,
fără s-aud prin freamătul subţire
al zilelor ce vin aşa firesc
că mirii poartă candeli lângă creştet,
că mă tot sting când pare că trăiesc,
că din ninsori se tot desprind şi cad
doar stele-ndatorând mereu cu moarte,
în vreme ce această irosire
se lasă-ncătuşată într-o carte
cu file repezi, cu luciri de-o clipă,
cu litere stinghere, ireale;
ninge superb în iarna fără nume
în care am păşit încet pe cale.
cântecul sufletului
ca un desiş de târşuri încâlcit
istoria îmi sfârteca prin carne,
deasupra zodii tot mai ostenite
aceeaşi beznă o purtau în coarne
şi-n întuneric firave făpturi
desprinse dintr-o cosmică ruptură
ademeneau lăuntrice speranţe
şi le punea pecete peste gură
visând să-şi facă sufletul armură,
să-şi învelească trupurile-n el,
să-şi bandajeze rănile cu suflet
în ne-nţelesul, cosmicul măcel
atât de vag schiţat în depărtare
pe zarea cu amurguri scăpătată
care-nveşmântă trupurile-n suflet
precum într-o armură-nsângerată.
cântecul constelaţiei
era un şarpe încrustat pe cer
cu colţi înfipţi în nordicele spaţii
ce şuiera cu viscoliri abrupte
cătuşe de îngheţ pe generaţii
şi-l tot vedeam cu botul lui de lup
amuşinând doar nordice stihii
şi sfârtecând, iar sângele curgea
ninsoare peste zările pustii;
se pustia pădurea sub îngheţ
şi se pitea, se gârbovea sub nea,
pândind dragonul cerului înalt
şi numărându-l calmă stea cu stea,
iar toţi ai mei se transformau în lupi
cu trup de şarpe ca să-i port în sânge
spre sângele urmaşilor plăpând,
pe care-l simt lăuntric cum mă strânge.
cântecul fricii
ai fost şi şef de triburi, şi şaman,
şi lupul haitei mursecându-i frici,
iar oameni-ţi jertfiră câte-un an
sau câte-un veac din veacurile mici
mereu înspăimântaţi de veşnicie,
de ce nu e, dar şi-ar dori să fie;
te-au tot păstrat drept lupul sângeros,
drept frică îndelungă şi povară
şi, uneori, ţi-au mai adus prinos
doar umiliri târâşe de fiară,
doar flagelări de cosmică fiinţă
mereu în prăbuşire prin credinţă;
înstrăinate-s dragostea, lumina,
dar şi trăirea lor în demnitate,
deasupra lumii plumb apasă vina
şi ispăşiri păgâne de păcate,
de-aceea risc pedeapsă de rebel
şi te trăiesc, de-o viaţă, dar altfel.
cântecul retoric
de ce tăcuse clopotul, de ce
se despletiră iarba şi pădurea
şi apele şi pietrele şi cerul
şi depărtarea calmă de aiurea?
de ce îngenuncheau însângeraţii
suflând ca-n lumânări tremurătoare
în pumnii de revoltă încleştaţi,
dar strânşi de umilinţă şi răbdare?
de ce tăcu izvorul prins în stâncă,
încătuşat în cruntă împietrire,
de ce muriră toţi ca pelerinii
înşiruiţi în curgeri şi-n neştire
şi cum se face că-i tot văd trecând
pe străzi înzorzonate de tumult,
de ce păşesc din naştere în naşteri
când au murit definitiv de mult?
de ce nedumeriri dezlănţuite
se răsucesc şi răsucesc pumnale?
doar s-au văzut cuvintele pierind
vârtejuri de amiezi autumnale
şi au rămas doar litere pe drum
ca nişte spini sub vântul rostogol,
o, dacă-aş şti, o, dacă-aş şti de ce,
aş fi atât de pustiit şi gol.
cântecul răscrucii
de-aici atâtea drumuri se desfac
şi năvălesc în iureş spre lumină,
din rădăcina sfântului copac
ce doar cu drumuri zării se închină,
iar eu aştept un vifor frământat
să mă desprindă lacom, să mă ducă
pe drumul lui de lege şi păcat
până în zare sau doar cât apucă;
am ostenit să tot atârn de ramuri,
să fiu o frunză fremătând cuminte,
să macin seve-n cosmice bairamuri
când, căzătoare, stelele-s morminte,
când toate-mi sunt şi nu-mi mai sunt pe plac
în liniştea de-a pururea deplină
din care-atâtea drumuri se desfac
şi năvălesc în iureş spre lumină.
cântecul chaldeic
cândva s-a scris cu degetul pe cer,
încă mai văd cum se preling cuvinte
ca sângele rănitului mister
chaldeic spre aducere aminte,
dar e târziu în noi şi e uitare
şi sufletul şi-n prunc a-mbătrânit,
s-a pustiit de semne de-ntrebare
şi de speranţe vii s-a pustiit,
iar cerul curge proaspăt şi curat
peste pietrişuri care-i ies în cale
apa şoptind un alfabet uitat
în depărtări de-a pururea astrale
şi îmi rămâne sufletul stingher
de parcă s-ar topi şi s-ar dezminte,
cândva s-a scris cu degetul pe cer,
încă mai văd cum se preling cuvinte…
cântecul ploii
lada cu zestre-i acoperită cu colbul uitării,
îi şterg colbul cu sufletul; ca-ntr-o naştere nouă
lacătul nu-l mai descui; calc pe marginea zării
coborâşul ursit; şi e noapte; şi plouă;
hei, nu plângeţi!, le strig doar pădurilor mele,
în final, doar pădurile tuturor ne rămân;
pe lada cu zestre picură colburi mai grele;
nu există memorie; e târziu şi-l îngân.
cântecul cobzarului
cobzar pribeag, tristeţea nu există,
ci numai neputinţa ca o coasă
desprinsă din clipita ce persistă
în repetare leneşă, vâscoasă,
şi nu există suferinţi şi jale,
ci numai renunţări şi laşitate
drept jalonări în calea fără cale
înspre hotare pururi depărtate,
iar cântul tău, cu resemnări sublime,
precum un astru s-a topit pe lume
şi a aprins făcliile-n mulţime
de parcă-ar vrea să sprijine, să-ndrume
desferecarea paşilor, cadenţa
mişcării aparente şi confuze
şi, când înstrăinată-i simt prezenţa,
sunt zborul unei biete buburuze
fixat pe cer cu grabă optimistă,
iar cerului de zboruri nu-i mai pasă,
cobzar pribeag, căci cerul nu există,
ci doar clipita, pururea drept coasă.
cântecul amintirilor
mi-am regăsit sufletul greu ca o cremene,
cosaşii cântau când puneam pe cântare
stelele umede, luminile gemene
din cea mai lăuntrică îndepărtare,
iar timpul, o coasă, şuiera viscoliri
secerând, secerând cu o grabă nebună,
aveam mulţi prieteni deveniţi amintiri,
deveneam amintiri împreună
şi cântam, toţi cântam din lăutele sfinte
de parcă din cântec ne-am fi născut,
mi-am regăsit sufletul, păşea pe morminte,
păşeau şi mormintele peste trecut.
cântecul apocalipsei
s-a-mbolnăvit definitiv planeta
şi i se-aprind lumini la căpătâi,
prohodul o să-nceapă într-o noapte
ce va strivi lumina sub călcâi
şi beznele vor fi nemăsurate,
deja le-aud cum vin ca un puhoi
ca să sugrume calmele nelinişti
cu furişate pâlpâiri în noi;
din trupul meu şi până după stele
s-a-mbolnăvit planeta şi-i târziu,
iar clopotele-s roase de rugină
când picură clipite în pustiu,
când săvârşesc aceeaşi amăgire
la cumpăna nevoii de-a mai fi
şi altceva decât banalul iureş
al prelungirii nopţilor în zi,
iar noi muşcăm şi devorăm prezentul
când colbul care suntem se tot duce
cu vânturile aspre şi zălude
să învelim cu colburi peste cruce.
cântecul naţiunii
drept ar fi fost să fim o naţiune
cu file adunate-n cartea sfântă,
să auzim cum stelele se-adună
în brazdele din preajmă şi cuvântă
sub paşii noştri uriaşi de-a pururi,
căci doar atunci am şi putea păşi
pe brazde şi pe cerul de deasupra,
iar ierbile şi stelele ne-ar şti,
însă ne-a fost ursit să fim doar gloate
mereu vrăjmaşe, vânturând cenuşi
din vremea vremii-ntr-un prezent continuu
ce-şi arde promoroacele pe uşi,
iar semnul nostru nu se mai întrupă
în ceruri calme sau pe-acest pământ
pe care-l pustiim numai cu paşii,
o zvârcolire searbădă pe vânt;
drept ar fi fost să fim şi să rămână
o temelie amplă după noi,
dar e-ntuneric, plânge universul
şi spală umbre cosmicele ploi.
cântecul veşniciei
am tot iubit acele ploi învăluite în tristeţe
ca într-o mantie de gală croită doar din verde crud
când cerul parcă-n scufundare se hotăra să mă îngheţe
în cea mai mică dintre stele cu licăr clătinat şi ud,
ne potopise veşnicia cu revărsările acele
precum un plâns fără prihană din duioşie întrupat
şi auzeam crescând pe umeri numai secundele rebele
din sângele în clocotire parcă din ceruri scăpătat;
era un fel de-nsingurare în împăcări prin ploi tihnite,
era o linişte deplină cum e doar somnul unui prunc,
pământu-şi ridicase iarba ca o desime de cuţite
în care sufletul din mine îmi tot venea să îl arunc,
să-l văd, apoi, cum se ridică în aburii târzii de după
şi cum se risipeşte-n ceruri contur al aripilor moi,
al unui zbor ca o părere ce fără voie se întrupă,
m-aş fi tot dus cu-acele aripi, mult am iubit acele ploi!
cântecul sevelor
aud cum seva-şi sparge-ncet cătuşa,
iar zilele în picuri se preling
dintr-un ceasornic uriaş cât bolta
din care stele umede mă ning
şi mă-nfăşoară în lumini ghimpoase
să dau obol de sânge şi dureri
drept martor fără voie, însă martor
al ultimelor cosmice-nvieri;
tot mai departe sevele se-aud
şi le percep în tihnă-nstrăinarea
când port povară vechile nelinişti
cu care-ntunec fără veste zarea,
şi ea însângerată şi durută,
şi ea o nostalgie în declin,
când seva sparge-ngheţul, dând năvală
în clocotirea vieţii, în destin,
şi mă-nfăşoară în lumini ghimpoase
să dau obol de sânge şi dureri
drept martor fără voie, însă martor
al ultimelor cosmice-nvieri.
cântecul prietenilor
prietenii îţi răscolesc sufletul, dă-le voie să caute,
îţi vor răvăşi sentimentele, dar n-au să fure nimic,
se vor mulţumi să petreacă pe tărâmul pustiu
al lăuntrului tău inamic
tropotind pe cărări care vin dinspre ei
şi le sunt pe deplin cunoscute,
prietenii abia îşi mai îndură singurătăţile
dureroase, searbăde, mute,
şi caută, caută, rostogolind cuvintele ca pe pietre
de parcă-n rănile pământului ceva s-ar ascunde,
de parcă, îndepărtându-ţi solzii cuvintelor,
într-o lume ciudată-ar pătrunde,
iar tu te pavezi singurătate cu singurătate
şi devii caldarâmul unor ploi ancestrale
care spală, de veacuri, urmele lor
depuse pe urmele tale.
cântecul labirintului
v-aş invita pe toţi în labirint
ca să vă scap de cosmicul plictis
păşind după feştila de argint
peste-ntunericul abia ucis,
dar n-aveţi timp din timpul ce se duce
în risipire lentă, fără rost,
iar eu nu ştiu să mă aşez pe cruce
ca să-mi înfigeţi cuiele în os
şi nici nu am, pierdut în amintiri,
răspunsuri la-ntrebările nepuse,
deci nu pricep nevoia de martiri
sfârşind peste speranţele răpuse,
căci e stupid să desluşeşti speranţă
în moartea ei atâta de nedreaptă,
în cerul ce se-aşează peste clanţă
doar ca ninsoare pură şi-nţeleaptă,
când totul e doar calmă rătăcire
trăită drept dumnezeiesc alint
şi v-aş tot da şi nu v-aş da de ştire,
de-aceea vă invit în labirint,
de-aceea, uneori, aprind feştile
şi vă îndemn spre voi şi mai departe,
apoi mă prăbuşesc în nişte file
aidoma cu stelele în moarte,
convins că ceru-i un imens orgoliu,
zidit peste orgolii efemere
înfăşurate-n cosmicul linţoliu,
în labirint de spaime şi tăcere,
în labirint ca un vârtej tomnatic
cu frunze colindând înspre aiurea,
în care-nsinguratu-i singuratic
şi-l vindecă de toate doar pădurea.
cântecul sinelui
avea sufletul sălbatic desiş,
niciodată nu privise prin sine,
hei!, i-am strigat şi eram un tăiş
de clopot ursit să se-nchine
numai sufletului, ecoului dus
şi pierdut din departe-n departe;
altceva nu cred să-i fi spus,
nu ştiam nimic despre moarte,
apoi am oftat, prea târziu am oftat,
şi-am tăcut cu tăcerile mele,
hei!, i-am tăcut ca un cer scufundat
în lăuntrul ultimei stele,
ca un geam i-am tăcut, ca o apă
ferecată în stânci, ca un cânt
i-am tăcut şi, de-atunci, să mă-ncapă,
am fost brazda acestui pământ.
cântecul corbilor
deasupra noastră corbii stau la pândă
şi prevestesc din moarte câte-o moarte,
deasupra corbii-s deşi ca o osândă
rostită de un glas de prea departe
căruia ne-nchinăm şi-i cerem milă,
deşi nici nu căzurăm în păcat,
dar ne-nspăimântă pasărea ostilă
cu negrul zbor pe ceruri desenat
şi ducem spaime drept poveri pe umăr
sub cerul plin de corbi şi de teroare,
striviţi de zboruri negre fără număr,
ademeniţi de neguri în vâltoare,
în răsuciri bezmetice, nătânge
de umbre care ne golesc de toate
până ce umbra umbrelor ne frânge
şi ne aruncă în eternitate,
în ce n-am fost, dar ne-am dorit să fim,
în ce nu e, dar tot sperăm să fie
când crucile-nfloresc în ţintirim
o veşnic roditoare poezie
pe care n-am trăit-o niciodată,
deşi zăcea în noi, în fiecare,
ca s-o purtăm mereu încătuşată
cu dogme şi-nchinări ucigătoare,
cu spaima spaimei pururea flămândă
ce mutilează vieţi şi le consumă,
deasupra-s corbii deşi şi stau la pândă
drept operă deplină şi postumă.
cântecul rătăcirilor
ninsorile-au venit mult prea târziu,
era-ntuneric greu chiar şi în file
de calendar, de carte şi de viaţă
şi în lumina fiecărei zile
sau poate că era doar o orbire
cu rătăciţi şi rătăciri de cale
pe care-i înveleau întru uitare
ninsorile din urmă, triumfale,
ninsori ca o povară încruntată
desferecate calm din înălţime
şi prăbuşite ca nişte valtrapuri
în bezna care freamătă-n mulţime
nostalgic, dureros, fără speranţă,
cu împăcări şi resemnări ursite
şi duse-n cârcă pe făgaşul vremii
de-aceleaşi chipuri tot mai ostenite;
dar nu contează, au venit ninsori,
s-a întrupat lumina şi ne-a nins,
iar fiecare trup îşi pune aripi
ca să rămână sufletul învins
de vagi nelinişti, de zvâcniri difuze
întotdeauna însoţind ostile
ninsorile târzii, întunecoase
ce troienesc cu beznă şi în file.
cântecul cuvintelor
ca nişte ruine cuvintele zac prin oraş,
trecătorii le-nşfacă şi le aruncă în cei fără vină,
se aud silabele zornăind ca un mânz nărăvaş
slobozit primăvara-n lumină;
undeva trebuie să existe un palat,
turlele poeziei încă lasă umbre pe cer,
iar deasupra atârnă un văzduh decupat
din real, din profund, din mister,
când pe străzi cei desculţi se rănesc în silabe,
când şi sângele se aşează peste cheaguri uscate,
când şi lacrimile se mută violent pe tarabe,
iar ziarele suferă de singurătate
şi-i oraşul bolnav de atâtea ruine
şi-s ruinele semn şi amurg de vecie,
când aud cum se-aruncă cu silabe în mine,
iar oraşu-ncetează, dintr-odată, să fie.
cântecul înlănţuiţilor
întemniţaţi de-a valma pe pământ,
târând doar lanţul vremilor pe cale,
ne dezbrăcăm de suflet şi cuvânt
în ceasul execuţiei finale
pe care-o aşteptăm cu resemnare
şi cu speranţa unei alte vieţi
cioplită-n orizonturi funerare
drept amăgirea unei dimineţi,
dar e nevoie şi de amăgire
în temniţa numită existenţă
în care s-a făcut un fir subţire
o cosmică eternă aparenţă
de temnicer veghind întru cruzime
înşiruiri de prea supuşi ocnaşi,
petrecere anostă de mulţime
care-şi urmează calea fără paşi,
de-aceea martor îmi va fi stejarul
că nu e voia mea să nu mai fiu,
că n-am ales, prin naştere, calvarul
de-a duce lanţul vremilor târziu,
mult prea târziu, deja căzut-au bezne
de-aici, de jos, şi până sus, pe boltă,
însângerându-mi pe vecie glezna
să nu mai pot păşi. Şi mă revoltă.
cântecul iubirii
am răscolit valiza de recrut,
dar în bagajul ei mistuitor
zăceau numai imagini din trecut
şi poate că şi-un ciob de viitor
străluminat şi fără de contur,
ales din amăgirile finale,
din prada-ncrâncenată-a unui fur
al fructelor pe veci primordiale;
numai prezentul pare că lipsea,
căci nu-mi treceau pădurile prin sânge
purtând pecete vie steaua mea
şi bolta-nsângerată ce se frânge
şi lunecă nisip pe nisipoase,
pe mult prea nisipoase încă zile
prin care trec femeile frumoase
spre zări întunecate şi ostile;
purtând valiza veche de recrut
sub genele în freamăt şi în scapăr,
femeile sunt noul început
prin care mă închin ca să mă apăr.
cântecul târziurilor
neliniştea s-a risipit prin oraş,
pietrele ard şi-ndelung o respiră,
mă despovărez de cuvinte chiuind, chiuind,
iar pe urmele lor numai pietre se-nşiră
şi e frig prin oraş şi-s copacii osoşi
şi-ntârzie şi mugurii să ţâşnească-n lumină,
numai pâcla neliniştii ca nisipul se scurge
într-o lespede grea, sufocantă, deplină;
clipa mea s-a prelins pe obraz, pe obraz,
s-a uscat pe obraz şi-i cad solzii prin iarbă,
mă desprind din nelinişti şi mă lepăd de solzi,
iar amurgul începe dintr-odată să fiarbă
doar în sângele meu de cobzar ostenit
ce-şi pierduse şi cobza şi chiar cântu-l pierduse,
e târziu, lumânarea frânge umbre prin casă,
ce risipă de umbre-i în târziuri, Iisuse!
cântecul luminilor
învierea se va sărbători într-o noapte,
sălciile plângătoare şi-au aprins luminile,
e timpul să ne înfăşurăm în smerenie
căutând în adânc mai adânc rădăcinile,
dar calea-i pierdută, o genune piezişă
a frânt universul în mărunte nisipuri:
învierea se va sărbători în curând, în curând
semnele ei s-or întoarce pe chipuri
dezvelind doar peceţi îndelung ignorate
prizoniere în sânge, în visuri, în fapte
aidoma rănilor ferecate pe cruce
cândva, într-o altă repetabilă noapte,
când toate dureau, când strângea universul
prin lăuntruri pustii, nesortite-nvierii,
în curând va veni chiar şi noaptea aceea
închinată sublim primăverii.
cântecul adâncului
din adânc, din prea departe, curgea cartea înspre carte
şi adună între file numai oameni, numai zile
ca şi cum m-ar tot desparte şi de viaţă, şi de moarte,
doar ursindu-mă-n umile clipe pururea ostile
care muşcă şi din mine sufletul pus să se-nchine
cerului de prea de sus, de o pasăre răpus
cu aripile ei fine în rostogoliri senine,
şi de zori, şi de apus, şi de alte care nu-s;
de-aş mai fi, de m-aş afla pe sub licărul de stea
dintr-o altă galaxie stoarsă din vremelnicie,
sufletul nu l-aş mai da la-nchinat altcuiva,
ci l-aş ţine ca să-mi fie ca un reazem numai mie,
nicăieri nu l-aş mai duce şi l-aş răstigni pe cruce
de la mână înspre mână doar atât cât să-mi rămână
precum steaua care luce şi a prins să mă usuce
până-n măduvă şi vână, până-n creier, până-n până.
cântecul identităţii
foaie verde, leac mi-ai fost
şi-nchinare fără seamăn
sub poveri de ceruri nalte
ce-mi ascund mereu un geamăn
şi-i fac semn şi-s foaie verde
şi-l tot vindec de uitare
când mă furişez sub ceruri
şi pândesc la drumul mare
să prad carele cu îngeri
care trec şi se tot duc
înspre zarea care-ncepe
dinspre frunza unui nuc
ce s-a rătăcit cu mine
la uitatele răscruci
cu străjer doar o fântână
cu prea şubrede uluci
şi-i târziu şi-i foaie verde,
apa freamătă-n fântână
şi se-nfoaie şi se-nfoaie
verde-n curs şi-n săptămână
transformând-o în clipită
şi în frunza mea cea tristă,
iar de cat din nou la ceruri
geamănul nu mai există,
a urcat în foaie verde
şi mă cheamă şi mă-ndeamnă
să las drumul nepăşit
de-nceputuri lungi de toamnă,
să las umbra la fântână
drept toiag fără stăpân,
foaie verde, foaie verde,
de te duci, cui mai rămân?
cântecul desluşirii
strigă strigătul şi pică
pasăre rănită-n zbor
ba de razele de soare,
ba de umbra unui nor,
ba de iarba care muşcă
lacomă din cer subţire
şi ascunde-n rădăcină
ultima neîmplinire,
ultima icoană spartă
de un şir de lumânări
care cată-n veşnicie
nici nu ştiu ce întâmplări,
iar pe mese mor de-a valma
lanuri şi livezi amare
când, hrănindu-ne cu moarte,
presurăm numai uitare
peste strigătul ce strigă,
peste păsările sfinte,
peste ape ferecate
în vremelnice cuvinte
ce zidesc vremelnicie
doar prin şirul ce-l înşiră,
cum zici tu, bătrâne Lao,
strigătul când te inspiră.
cântecul runelor
în pribegia lor dezlănţuită
copacii ard de înfloriri nebune
în urbea noastră tot mai ostenită
de parcă-ar dezveli păgâne rune
în care doar ceasornicul măsoară
cu sunet sec păşirile buimace
când de deasupra cosmica povară
în nişte vieţi aiurea se desface
şi-am tropotit şi tropotim pe rune
în marşul fără sens ce ne devoră
şi numai umbra ni se suprapune
pecingine subţire peste oră,
când ora trece dintr-o stea într-alta
şi freamătă-n nevolnică mulţime
doar îndemnând la zbor înspre înalta
zidire-a vremii doar în înălţime
pe care o percepe şi copacul
în nopţile spuzirilor cu stele
când numai el dezbracă zodiacul
de frunzele vremelnice şi ele.
cântecul înnoptării
aici am să mor, între un cireş şi o salcie curgătoare!,
mă destăinuiesc ierbii, încredinţându-i cuvintele
din stocul păstrat în cămara cea mare
în care odihnesc numai fructele, sfintele
mărturii ale unor livezi pe vecie uitate
cu rădăcini înfipte în clipite pierdute;
aici mă voi despovăra de ultima singurătate,
între un cireş şi o salcie a curgerii mute,
ştiu locul ales, l-am trăit mult prea mult
adânc cu adânc şi şoaptă cu şoaptă
învăţând să exist, să rostesc, să ascult
cum vremea-n prelingeri încete mă-nnoaptă,
mă-nnoaptă, mă-nnoaptă şi mă las înnoptat
trăind voluptatea regăsirii de sine,
deasupra mea cerul cu fructe-ncărcat
creangă cu creangă a-nceput să se-ncline.
cântecul românilor
aşa e neamul, cum l-am apucat,
nu scapără în pietre şi-n seminţe
şi nu-şi doreşte alte biruinţe,
nimic în plus de ceea ce i-i dat,
ci fericit el trage la edec
de umbra lui pe drumul desfundat
ce v-a rămâne cum l-a apucat
înşiruit cu umbre care trec.
cântecul viitorului
nu cerul plânse, ci am smuls din cer
noi, cei vremelnici, plânsul în cădere
să-nfăşurăm în el numai tăcere
şi teama ca un ţurţure de ger,
de frig galactic, lespede de gheaţă
strivindu-ne cu aspra ei cruzime,
iar sângele-l numim viitorime
şi singura speranţă ce se-nvaţă
din plânsul cosmic, deşi nu există
nici plâns, nici milă dincolo de noi,
cei ce păşim doar curmeziş prin ploi
spre-o amăgire pururi optimistă,
spre amăgiri, nutriţi cu amăgire,
trudind, grăbind cu pas amăgitor
şi-nchipuind că dincolo de zbor
ne-om întrupa drept pasăre subţire,
drept pasăre, drept pasăre târzie
vâslind din aripile-acelea ce întrupă
ecoul lung al ploilor de după
pe care îl trăim drept poezie.
cântecul clipitei
există doar plecarea din ştiut
şi dealul ars de cruci şi de rugină
şi plânsul îngrozit care se-nchină
icoanei calme-a calmului trecut
şi poate că şi cântecul există
ca să te pună-n lanţuri pe clipite,
dar să nu-ţi pese, chiar de ţi-i ursită
această frământare egoistă,
ci urcă-n crengi precum o adiere
de urme ireale, de atingeri
care vestesc doar ancestrale stingeri
în zările prelungi ca o părere
şi odihneşte frunzele amare
cu resemnarea ta de ape mute
prin care trec de-a valma doar ştiute
zvâcnirile clipitei milenare.
cântecul nostalgiilor
ieri-noapte, m-am rugat pentru prietenul necunoscut,
stelei lui m-am rugat, căci doar steaua i-o ştiu,
el rătăcind într-un alt început
din acelaşi sălbatic pustiu,
apoi i-am visat ritualic, păgân,
urmele paşilor răsfrânte în mine,
iată, i-am zis, acesta-i sufletul meu,
ţie vrea să se-nchine,
mai târziu, m-am rugat pentru iubita necunoscută,
florii din câmp m-am rugat, căci drept floare o ştiu,
ea păşind depărtări şi iubiri începute
dincolo de-acest enigmatic pustiu,
apoi am trăit-o şi iar am tăcut
sleit de amar şi osândă,
iată, i-am zis, sufletul meu
ca o mladă plăpândă,
dar n-a fost să mai fie după-aceea nimic
decât zilele-n iureş tropotind, tropotind
peste sufletul meu, când încerc să-l ridic
şi să-l scutur de colbul rănind
clipele lui, nostalgii de pripas
în istoria lumii grăbite,
iată-mă-s, suflete, numai eu ţi-am rămas,
numai tu mi-ai rămas, răstignite!
cântecul risipirii
n-am să mai pot povesti mai departe
despre frângeri, parcă-i mult prea târziu,
firul ierbilor mele împarte
roua zilei trăită-n pustiu
şi pe faţă se spală lumina
doar cu roua aceea, vestire
de tăceri întinse-n deplina
şi uitata mea risipire,
în poveri, în aleanuri stângace,
în zvâcniri de piatră în scapăr
şi-n pârjolul întins şi rapace
doar cu rouă de care mă apăr,
doar cu rouă mi-i sufletul rouă:
spală-ţi sufletul în sângele meu
şi începe o dragoste nouă!,
mi-a şoptit, într-o zi, Dumnezeu
şi am plâns îndelung şi m-am dus
şi-am păşit pe cărări rătăcite
de cuvintele mele răpus
ca şi tine-n târziu, Răstignite!
cântecul castanilor
când s-au aprins şi candele-n castani
s-a clătinat adânc lumina zilei
şi s-a deschis în cer cutia milei
ningându-ne cu vise şi cu ani,
cu prea mulţi ani, cu vise prea puţine
şi cu-un amar de fruct neîmplinit
ce-şi sângeră veninul pe cuţit
când stelele încep să se închine
precum un fluier sfredelind litanii
sub streaşina pădurii somnoroase
pe care-o cheamă-n depărtări duioase
cu candele aprinse doar castanii
amăgitori şi ei în amăgirea
miracolelor noastre pământeşti
când şi asupra celor omeneşti
departele îşi pleacă-ncet privirea.
cântecul primăverii
prea multă bucurie-i prin crengi şi pe câmp,
primăvara-mi ademeneşte cuvintele, sfintele
semne ale sufletului meu ostenit
culege-le tu, trăieşte-le, cântă-le
şi du-le pe deal, unde focuri s-aprind,
vor arde mocnit, durabil, rapace,
în vreme ce eu, înfăşurându-mă-n beznă,
suflet al ierbii păgâne m-oi face;
prea multă culoare năvăleşte-n lumină,
abia de-o încape golul cel mare
prin care cu lună îmi urseşti suferinţă
să poţi să mă vindeci, după-aceea, cu soare,
deci du-mă pe deal şi mă-mprăştie dealului
din spuza cuvintelor ritualic rostite;
deja e târziu, iar pământul, rodind,
înfige în mine mult prea multe cuţite.
cântecul stâlpului
treceau cobzarii şi-i priveam cum trec
spre dunga zării – lamă de cuţit,
iar norii pregătiţi pentru înec
se prăbuşeau imenşi în asfinţit
şi tot vibrau în clopote pribege
iluzii închinate veşniciei
îndătinată printr-un fel de lege
ce spală numai talpa poeziei,
dar urmele rămân şi le culeg
din trecerea cobzarilor spre moarte
şi tu-mi vorbeşti de nu ştiu ce întreg
crucificând aproapele-n departe
şi-mi şi arăţi adesea câte-un semn
pe cer cioplit precum în stâlpul porţii
de câte ori încerc să te îndemn
să nu mai dai crezare vieţii, sorţii,
rostogolirii noastre fără rost
prin curgere buimacă de lumină,
căci dacă sunt nu-nseamnă că am fost
şi că voi fi în vremea ce-o să vină,
doar mi-am făcut poemele hotar
să mă păzesc de-acele arbitrarii
prin care trec spre cerul funerar
al nopţilor bolnave doar cobzarii.
cântecul întoarcerii
ca să mă-ntorc pe căile uitate
mi-am pus armura grea de mercenar
şi armele pe veci însângerate
de cântecul bătrânului cobzar,
apoi m-am închinat într-un mesteacăn
în felul meu pribeag, primejdios,
şi-am pus cuvinte lacome să treacă-n
stigmatul blând al blândului Hristos
pe care l-am aflat în coaja albă
a trunchiului cu stranii mlădieri,
iar cerul de deasupra-şi puse salbă
din florile eternei primăveri,
când eu priveam femeile dansând
pe umbrele-mi uitate şi zălude
şi-am fost nespus de fericit curând
înţelegând că umbra mi se-aude
din zări în zări şi-n trupuri de femeie,
din dans în dans şi până în apus
ca o lumină lină ce-şi descheie
într-un răsfăţ doar nasturii de sus,
şi-am râs atunci şi n-a mai fost să-mi pese
că voi păşi pe căi ce nu le ştiu,
că viaţa m-a fixat în cuie dese,
că n-am trăit, cât mi-a fost dat să fiu,
şi râd, de-atunci, de se-nspăimântă moartea
şi-şi lasă coasa-n drumul de pripas
şi-aş trage-o brazdă pe colnic, dar cartea
din mine smulge cât mi-a mai rămas
din ce-aş fi vrut să fiu şi nu se poate,
din ce mi-a fost îngăduit să-ntrup
până-a păşi pe căile uitate
cu furişări sălbatice de lup
deja rănit şi înrăit de sânge,
muşcând din stele cu un fel de ură
atavică ce din vecii îl strânge
înstrăinându-l pururi de natură,
şi râd cu lupii şi dansez barbar
cu lupii într-o cosmică angoasă,
deşi sunt singur în întoarceri, dar
de-această-nsingurare nu-mi mai pasă.
