Galaxii de rouă ierbile-mi apasă,
eu mă-nchin doar ierbii înviind în zori,
tălpile mi-s pietre-n drumul către casă,
am de dus pe umeri cerul fără nori,
*
Am de pus, în casă, pe pereţi icoană
patimile mele de rebel târziu,
ostenit de roua fără de prihană
pironită-n iarba despre care scriu
efemerul cântec ce mă rupe-n două:
iarbă, pe de-o parte, pe de alta, rouă!
Călătoream şi nu-mi păsa de vreme,
oricum era lumină pe pământ,
natura învăţase să mă cheme,
să-mi pună zorii trupului veşmânt,
treceam prin gări, mă risipeam cu fumul
amiezilor uitate-n dans străin,
nici nu conta spre ce mă duce drumul
tăcerilor trăite drept destin,
iar când aflam popasuri ireale
nu-mi mai păsa aproape de nimic,
*
Ardeam mistuitor, desprins din cale,
gândind că-i timpul iar să mă ridic,
apoi păşeam, rostogolind spre zare
fântâni neprihănite şi fântâni
incluse în legende călătoare,
ţinându-mă cu stelele de mâini:
era târziu, dar nu ştiam că doare,
iar tu ai izbutit să mă amâni!
Timpul, o fecioară pusă pe dezmăţ,
intră-n încăperea cerului senină,
braţul l-aş întinde, dar ca să-l înhăţ
e târziu şi vremea încă mă închină
ridicându-mi ochii tot mai răzvrătiţi,
istoviţi de goana timpului pe zare,
urmele-mi înţeapă paşii osteniţi,
*
Arşi de exilarea ierbii-n depărtare;
vino, deci, tăcere, vino şi mă-nşfacă
risipind cenuşa zilei pe pământ,
ai puterea sacră de-a sili să tacă
menestrelii vremii, palele de vânt.
*
Cântecul e un suflet ce se află pe sine
lângă ultima stea de pe cerul aprins,
acolo găseşte puteri să se-nchine
răstignirii din care numai el s-a desprins,
apoi se-nfăşoară în aripi şi tace
*
Devenind tot mai cer, tot mai stea,
eternă sclipire de cosmică pace,
mutată târziu şi în fulgul de nea;
e frig până sus şi e alb împrejur,
tăcerea înşfacă timpul de coamă
risipind depărtarea fără contur
aproape de cântecul care ne cheamă,
*
Aproape de sufletul abia regăsit
vânătoare de îngeri în ultima clipă,
rămâne doar trupul ca un câmp părăsit,
ars de ninsoare, zvâcnind din aripă
mereu mai spre cântec, în cântec sfârşit.
*
A doua zi s-au auzit cireşii
lumini cereşti pe suflete şi zile,
ei au şi fost foarte curând aleşii
xenomaniei oarecum ostile
a firii noastre ca un ciob anume
necunoscut şi ignorat în toate,
dar acceptat pecete peste lume,
rostire făptuind eternitate,
ursind pe sub cireşi singurătate;
*
Iar în curând cam după ziua-aceea
oraculară, sfântă, decisivă,
a apărut pe sub cireşi femeia
nuntirilor în leneşă derivă;
*
Jind cosmic şi otravă delicată
insinuată tainic în destine,
păşi femeia peste cer şi iată
au curs cenuşi cireşii peste mine!