Cântecul înserării: lui Ion Băiţan

Iarăşi rănit amarnic de ierbi fără prihană,

oraşul înfăşoară sub paşii lui desculţi

nostalgică risipă, din care-şi fac icoană

*

Bătrânii ce se-adună pe la răscruci mai mulţi,

aramele din dangăt din nou îi împresoară,

iar iarba îi cuprinde pe toţi şi îi supune

ţipând din rădăcina care a prins să doară

amiezile din urmă, cânt tu, amărăciune,

nu îţi mai afli locul şi te transformi în seară.