Cântecul dimineţii: lui Florin Cramariuc

Femei în alb s-au despletit de bezne

lângă hotarul nopţii ostenite,

ospăţul ierbii mi-a înfipt în glezne

risipa sângeroasă de cuţite,

iar cântecul e ţipăt şi aripă,

nu-şi mai găseşte altă întrupare

*

Când pleacă şi femeile în pripă

răpite senzual de depărtare,

abia atunci şi-abia aici se-arată

mâinile lor în cosmica rotire

a dansului prin care, câteodată,

robia se transformă-n mântuire;

i-atâta de târziu în prea devreme,

urme de paşi au prins să se înşire

ca sângele jertfirii în poeme.