Cântec totemic: lui Constantin Irimia
*
Credeam în viaţă disperant de singuri,
oraşul luneca spre depărtare
nevolnic zornăind numai din linguri
sperând în amăgirea viitoare,
totemuri vechi se prelingeau pe glezne
apoi se transformau într-o cătuşă,
nu ne păsa şi o purtam prin bezne
trăgând zăvorul negru de pe uşă,
iar când lăsam lumina să răzbată
ne alungau cu pietre-nstrăinaţii
*
Iradiind de-o negură ciudată
rămasă drept stigmat în alte spaţii
imense, solitare şi străine,
mărturisite doar de prevestiri,
ignoră-le şi-ntoarce-te în tine,
ai de durat şi alte amintiri!